ELEMENTELE NATURII
(1930)
Lui Ion I. Pillat
STROFE PENTRU LUMINĂ
Şi se făcu lumină!
Şi iată-te stăpână pe cei ce-aveau să fie stăpâni pe-ntreg
pământul...
Şi iată-te-mpreună cu ei, pornind de mână, ca să-i deprinzi cu focul, cu ploaia şi cu vântul...
Şi le-arătaşi albastrul însângerat de soare, pădurile cu cedri şi munţii cu cărbuni, câmpiile cu grâne şi mările cu sare, livezile cu prune şi iarba cu păşuni...
Şi le-arătaşi viaţa multiplă-abia creată, şi din pământul umed, treptat, treptat, cum naşte şi pasărea ce zboară şi peştele ce-noată, şi lupul rău ce urlă, şi mielul blând ce paşte...
Şi le-arătaşi putinţa refugiului prin peşteri, şi trestia să-şi facă colibele pe lacuri, şi cremenea cu care lucrară primii meşteri, oţelul pentru suliţi şi lemnul pentru arcuri...
Şi le-arătaşi minunea ce-nfiorează noaptea, pe cei ce dorm alături ― strein lângă streină ― şi taina-mpreunării, sortită-n ziua-a şaptea...
Şi le-arătaşi urmaşii...
Şi se făcu lumină!...
STROFE PENTRU FOC
Când Prometeu te-a smuls din mâna atotputernicului Zeu,îmbogăţind cu-o jertfă nouă altaru-arhaicelor mituri, el n-a ştiut că ― drept răsplată ― în urma lui, alt Prometeu îi va reduce sacrificiul la o... cutie de chibrituri...
Deşi-ai rămas acelaşi veşnic, nu eşti acelaşi niciodată şi nici nu porţi acelaşi nume când construieşti sau când distrugi sau când ― trăindu-ţi moştenirea fatală şi ne’nduplecată ― presari în urma ta blesteme sau faci să ţi se-nalţe rugi...
Nu eşti acelaşi niciodată...
Nici când despici copacii-n două, nici când pătrunzi din
casa-n casă, ameninţându-ne avutul, şi nici când ― strânşi în jurul vetrei ― ne dai ades prilej şi nouă să stăm de vorbă cu bunicii, cu morţii scumpi şi cu trecutul...
Şi totuşi tu eşti deopotrivă şi cobea noastră, şi norocul.
Şi-oricare-ar fi voinţa Celui de Sus, te binecuvântăm, deşi din darurile vechii mitologii tu singur ― Focul ― nu ne-ai fost dat de bunăvoie şi-a trebuit să te furăm...
STROFE PENTRU VÂNT
Nu te cunoaştem nimeni!...
Şi totuşi, te simţim cum mergi cu noi alături, pe câmp şi prin oraşe, şi cum îţi schimbi fiinţa ― proteic anonim ― cu suflet de duhovnic şi gesturi de cravaşe...
Nu te cunoaştem nimeni!...
Dar ştim că tu respiri prin noi şi-n orchestrarea naturii,când s-agită, tu eşti când piculina cu scurte ciripiri, când toba unisonă cu răcnete de vită...
Nu te cunoaştem nimeni!...
Dar ştim că ne eşti frate, deşi, mergând alături, rămânem tot străini, şi când ne mângâi fruntea şi holdele bogate, şi când ne smulgi copacii din câmp şi din grădini...
Când negrele corăbii cu pântecele pline te simt în pânze,gata cu ele să porneşti, noi ştim că-ndestularea soseşte, şi cu tine sosesc şi mateloţii, şi noile poveşti...
Şi tot aşa, pe dealuri, când morile-şi iau zborul, şi aripile-ţi cântă un imn de preamărire, noi ştim că Don Quijote e-nvins, şi-nvingătorul eşti tu, ce ne-aduci pâine, belşug şi fericire.
STROFE PENTRU PLOAIE
Imperativă şi sonoră ca un final de tamburină, când
fulgerele vagabonde te prind şi-ţi sfâşie veşmântul, cobori spre noi, cu lăcomie păgână, caldă şi felină a unor buze pătimaşe, ce-ar săruta întreg pământul...
Pe-acoperişurile roşii, deştepţi orchestrele stridente ― alarma ftizicelor goarne şi tusea tobelor gripate ― în ritmul cărora, pe stradă, trec nesfârşite regimente, ce smulg aplauze compacte şi aclamări halucinate.
Pe zidurile vechi de case şi pe trotuarele murdare, presari miresmele aduse din necuprinsuri fără pază, şi sub cupola cenuşie, fiinţa ta multiplă pare un gest de Arhiereu ce iartă,şi-n urmă binecuvântează.
Pădurile bătrâne-şi cască spre tine gurile-nsetate, iar câmpul răscolit de oameni şi rumenit adânc de soare te-nghite lacom...
Şi de-a lungul şoselelor kilometrate, tu pari un şir de caravane ce duc Saharei de mâncare.
STROFE PENTRU ZĂPADĂ
Mireasă-a brazilor geometrici şi-a brazdelor însămânţate ― solemnitate albă, rece, fatală, mută şi divină ― tu vii cu graţii de Madonă sau de Fecioară bizantină şi pleci cu gesturi de bacantă, stigmatizată de păcate.
