— Cum s-o numi oare? Cel cu dinţii.
— Truls Berntsen?
— Nu, nu, cel cu dinţi ca lumea. Tipul cel nou.
— Anders Wyller, spuse Bjørn.
— Mhm! făcu Harry, lăsându-se pe spate în scaun în Boiler Room. Şi a luat Redhawkul lui Valentin?
— Plus dinţii de fier şi cătuşele.
— Iar Jens n-a zis pentru ce le voia Wyller?
— Nu, nu ştia. Am încercat să-l sun pe Wyller în birou, dar au spus că şi-a luat liber, aşa că l-am sunat pe mobil.
— Şi?
— N-a răspuns. Probabil doarme, dar încerc iar acum.
— Nu, îl opri Harry.
— Nu?
Harry închise ochii.
— Dar la final toţi suntem păcăliţi, şopti el.
— Poftim?
— Nimic. Hai să mergem să-l trezim pe Wyller. Poţi suna la sediu ca să
423
afli unde locuieşte?
Peste 30 de secunde, Bjørn puse telefonul la loc pe birou şi repetă cu voce clară numele străzii.
— Glumeşti! replică Harry.
Bjørn Holm viră Volvo-ul Amazon pe strada liniştită şi conduse printre două troiene, unde se părea că maşinile intraseră în hibernare.
— Aici e, rosti Harry, aplecându-se în faţă şi uitându-se la clădirea cu trei etaje.
Pe zidul albastru-deschis dintre etajul unu şi doi se aflau nişte graffiti.
— Sofies gate 5, zise Bjørn. Nu-i chiar Holmenkollen…
— Altă viaţă, spuse Harry. Aşteaptă aici!
Coborî, apoi sui cele două trepte până la uşă şi se uită la numele de lângă sonerii. Câteva nume vechi nu se schimbaseră. Numele lui Wyller se afla ceva mai jos faţă de locul în care fusese al său. Apăsă butonul.
Aşteptă. Mai apăsă o dată. Nimic. Se pregătea să apese a treia oară când se deschise uşa şi o femeie tânără ieşi. Harry prinse uşa înainte să se închidă şi se strecură înăuntru.
Casa scărilor mirosea ca înainte. Un amestec de mâncare norvegiană şi pakistaneză, plus un miros greţos dinspre apartamentul lui fru Sennheim de la parter. Harry ascultă. Linişte. Apoi se furişă în sus pe scări, evitând din instinct a şasea treaptă, care ştia că scârţâie.
Se opri în faţa uşii de la primul palier.
Nicio lumină în spatele geamului jivrat.
Harry ciocăni. Se uită la încuietoare. Ştia că n-ar fi fost nevoie de cine ştie efort ca s-o spargă. Un card de plastic şi o împingere puternică. Se gândi s-o facă. Să fie el cel care dădea spargerea. Şi-şi simţi inima bătând mai repede şi răsuflarea aburind sticla din faţa sa. Această nerăbdare înnebunitoare, oare aşa se simţea şi Valentin când deschidea uşile de la apartamentele victimelor sale?
Bătu din nou. Aşteptă, apoi renunţă şi se întoarse să plece. În clipa aceea auzi paşi în spatele uşii. Se întoarse iar. Văzu o umbră prin geamul jivrat, apoi se deschise uşa.
Anders Wyller purta blugi, însă avea pieptul gol şi nu se bărbierise. Dar nu părea să se fi trezit acum din somn. Ba din contră, pupilele îi erau mari şi întunecate, iar fruntea îi era umedă de transpiraţie. Harry observă ceva
424
roşu pe umărul lui – o tăietură? În fine, era nişte sânge acolo.
— Harry, începu Wyller. Ce cauţi aici? Şi cum ai intrat?
Vocea îi suna diferit faţă de tonul acela ascuţit, băieţesc.
Harry îşi drese glasul.
— Avem nevoie de seria revolverului lui Valentin. Am sunat la uşa de jos.
