— Chiar aşa? Care?
— Nu ştiu, cum ziceam, pentru că avem doar numere. Nici măcar nu ştim dacă erau suspecţi sau poliţişti care se ocupau de locul crimei.
Harry nu mai zise nimic preţ de câteva secunde.
— Mai ai numărul? întrebă în cele din urmă.
— Bună seara! zise bătrânul paramedic intrând în camera personalului de la Urgenţe.
— Bună seara, Hansen! răspunse singura persoană din cameră, în timp ce-şi turna cafea neagră din termos în ceaşcă.
— Tocmai a sunat prietenul tău de la poliţie.
Medicul specialist John Doyle Steffens se întoarse cu totul şi ridică o sprânceană.
— Am eu prieteni în poliţie?
— Mă rog, de tine a întrebat. Unul, Harry Hole.
— Ce voia?
— Ne-a trimis o imagine cu o baltă de sânge şi ne-a cerut să estimăm cam cât era acolo. A spus că ai mai făcut-o pornind de la o poză de la un loc al crimei şi a presupus că noi, cei care ajungem la locurile accidentelor, putem s-o facem. A trebuit să-l dezamăgesc.
— Interesant! făcu Steffens în timp ce-şi scutura un fir de păr de pe umăr.
Nu considera că faptul că pierdea tot mai mult păr înseamnă că
îmbătrâneşte, ci mai degrabă invers, că înflorea, se energiza, scăpa de lucrurile care nu-i mai erau de niciun folos.
— De ce n-a luat legătura direct cu mine?
— Probabil a crezut că un medic specialist nu lucrează în toiul nopţii. Şi părea să se şi grăbească.
— Înţeleg. A mai zis şi despre ce e vorba?
— Doar că e ceva de care se ocupă momentan, asta a zis.
— Ai poza?
— Uite-o!
Paramedicul îşi scoase telefonul şi-i arătă doctorului mesajul. Steffens se uită la imaginea unei bălţi de sânge de pe o podea de lemn. Lângă baltă
se afla o ruletă.
420
— Un litru şi jumătate, răspunse Steffens. Destul de exact. Îl poţi suna să-i spui.
Luă o gură de cafea.
— Un lector care lucrează în miez de noapte, ce-a mai ajuns şi lumea asta!
Paramedicul chicoti.
— Acelaşi lucru se poate spune şi despre tine, Steffens.
— Poftim? întrebă medicul specialist, făcându-i loc celuilalt bărbat să
se aşeze în faţa termosului.
— O noapte da, o noapte nu, Steffens. Ce faci, de fapt, aici?
— Am grijă de pacienţi grav răniţi.
— Ştiu asta, dar de ce? Ai o slujbă cu normă întreagă ca medic specialist în hematologie, dar tot mai faci ture extra şi aici, la Urgenţe. Nu-i chiar obişnuit.
— Cine-şi doreşte lucruri obişnuite? E mai degrabă dorinţa de-a te afla într-un loc în care poţi fi cel mai mult de ajutor, nu?
— N-ai familie care ar prefera să te aibă acasă?
— Nu, dar am colegi ale căror familii ar prefera ca ei să nu fie acasă.
— Ha! Dar totuşi porţi verighetă.
— Iar tu ai sânge pe mânecă, Hansen. Aţi adus pe cineva care sângera?
