peste trup, iar frumoşii ei ochi întunecaţi varsă lacrimi calde ca o ploaie de vară. Îşi acoperă faţa în palme şi boceşte. Ahile n-o priveşte.
Nici n-o vede. Se ridică.
— Cine e făptaşul?
Glasul lui este înspăimântător, răguşit şi spart.
— Hector, răspunde Menelau.
Ahile îi înhaţă lancea uriaşă din lemn de frasin şi încearcă să se smulgă din braţele ce-l ţin locului. Odiseu îl apucă de umeri.
— Mâine, îi spune el. Acum s-a retras în cetate. Mâine, ascultă la mine, Peleiene. Mâine poţi să-l ucizi. Ţi-o jur. Acum trebuie să
mănânci şi să te odihneşti.
Ahile plânge. Mă ţine în braţe şi nu vrea să mănânce, nu poate rosti decât numele meu. Îi văd chipul ca prin apă, aşa cum vede un peşte soarele. Lacrimile lui se preling pe mine, dar nu pot să le şterg.
Acum acesta e mediul meu, între viaţă şi moarte, ca spirit neîngropat.
Vine mama lui. O aud – sunet de valuri ce se sparg de ţărm. Dacă
şi în viaţă îi stârneam dezgustul, acum e şi mai rău, când îmi găseşte leşul în braţele fiului său.
— E mort, spune ea cu glasu-i monoton.
— Hector e mort, răspunde el. Mâine.
— Nu ai platoşă.
— N-am nevoie, spune el printre dinţi, abia reuşind să vorbească.
Se întinde, palidă şi rece, să-i ia palmele de pe mine.
— Şi-a făcut-o cu mâna lui, îi zice ea.
— Nu m-atinge!
Ea se dă înapoi, privindu-l cum mă strânge în braţe.
— Am să-ţi aduc platoşă, îi spune.
Şi tot aşa: pânza cortului se dă de-o parte, apare un chip şovăielnic.
Foinix sau Automedon sau Machaon. Într-un târziu, Odiseu.
— A venit Agamemnon să te vadă şi să-ţi înapoieze fata.
Ahile nu-i spune: „S-a întors deja.” Poate nici nu ştie.
Cei doi se înfruntă în lumina pâlpâitoare a focului. Agamemnon îşi drege glasul.
284
— E vremea să uităm cearta dintre noi. Am venit să-ţi aduc fata, Ahile, teafără şi nevătămată.
Se opreşte, de parcă s-ar aştepta la un potop de mulţumiri. Nu există decât tăcerea.
— Cu adevărat parcă ne-a luat un zeu minţile să ne sfădim în aşa hal. Dar acum s-a terminat şi suntem iarăşi aliaţi.
Ultima frază o spune în gura mare, să-l audă oştenii care privesc.
Ahile nu răspunde. Îşi închipuie cum îl omoară pe Hector. Numai aşa e-n stare să îndure. Agamemnon şovăie.
— Prinţe Ahile, am auzit că mâine vei lupta?
— Da.
Răspunsul vine atât de brusc, încât tresar toţi.
— Prea bine, prea bine. Agamemnon face o pauză. Şi o să lupţi şi după aceea?
— Dacă doreşti, răspunde Ahile. Nu-mi pasă. N-o s-o mai duc mult.
Oştenii fac schimb de priviri. Agamemnon se dezmeticeşte.
— Bun. Atunci ne-am lămurit. Dă să plece, se opreşte. M-am întristat să aud de moartea lui Patrocle. A luptat vitejeşte azi. Ai auzit că l-a ucis pe Sarpedon?
