La urmă, coiful care să-mi acopere părul negru. Îmi arătă o oglindă
de bronz lustruit. M-am zgâit la propria mea imagine, în platoşa pe care-o cunoşteam ca pe mâinile mele, la creasta coifului, sabia argintată atârnându-mi la şold, centura de aur bătut. Toate unice, încât oricine le-ar fi recunoscut pe dată. Doar ochii păreau ai mei, mai mari şi mai întunecaţi decât ai lui. Mă sărută, prinzându-mă într-o căldură blândă şi deschisă ce-mi suflă dulceaţă pe gâtlej. Apoi mă
luă de mână şi am mers afară, la mirmidoni.
Stăteau înşiruiţi, cu platoşele pe ei şi brusc înspăimântători, cu carapacele de metal lucindu-le ca aripile strălucitoare ale cicadelor.
Ahile mă duse la carul cu cei trei cai deja înhămaţi – „nu coborî din car, nu azvârli lăncile” – şi am înţeles că se temea să nu mă dau de gol dacă luptam.
— N-o să păţesc nimic, i-am zis.
Apoi i-am întors spatele ca să-mi ocup locul în car, să-mi sprijin lăncile lângă mine şi să mă proptesc bine pe picioare.
În spatele meu, Ahile le vorbi o vreme mirmidonilor, fluturându-şi o mână peste umăr, spre punţile fumegânde ale corăbiilor, spre
274
cenuşa neagră ce se înălţa în nori spre cer şi noianul de trupuri frământate ce se luptau lângă copastiile lor.
— Să mi-l aduceţi teafăr, le porunci.
Ei încuviinţară, izbindu-şi lăncile de scuturi. Automedon urcă în faţa mea, luând hăţurile. Ştiam toţi de ce era nevoie de car. Dacă m-aş
fi năpustit pe ţărm, paşii mei nu ar fi fost luaţi în veci drept ai lui.
Caii fornăiră şi pufniră, simţindu-l pe vizitiu. Roţile se mişcară
dintr-odată şi m-am clătinat pe picioare, iar lăncile îmi zăngăniră.
— Pune-le de-o parte şi cealaltă, îmi spuse Ahile. Aşa o să-ţi fie mai uşor.
Aşteptară toţi până când mi-am mutat o lance în mâna stângă, strâmbându-mi coiful. L-am îndreptat cu mâna.
— N-o să păţesc nimic, l-am liniştit.
M-am liniştit pe mine.
— Eşti gata? mă întrebă Automedon.
M-am uitat ultima dată la Ahile, cum stătea lângă car, părând aproape oropsit. I-am întins mâna şi mi-o strânse.
— Ai grijă, îmi zise.
— O să am.
Mai erau şi altele de zis, dar de astă dată am tăcut amândoi. Aveau să mai fie destule prilejuri de discuţii, diseară, mâine şi în toate zilele ce vor urma. Îmi dădu drumul la mână. M-am întors spre Automedon.
— Sunt gata, i-am zis.
Carul se puse în mişcare, mânat de Automedon spre nisipul bătătorit de lângă apă. Am simţit când am ajuns acolo, roţile se învârtiră mai iute, carul prinse să meargă lin. Ne-am întors spre corăbii, luând viteză. Simţeam cum vântul îmi biciuie creasta coifului şi ştiam că părul de cal îmi flutură în spate. Am înălţat lăncile.
Automedon se ghemui, pentru ca oamenii să mă vadă mai întâi pe mine. Nisipul ţâşnea de sub roţile ce-l frământau şi mirmidonii îşi zăngăneau armurile în spate. Începusem să gâfâi şi strângeam lăncile atât de tare în mâini, că mă dureau degetele. Am gonit pe lângă
corturile pustii ale lui Idomeneu şi Diomede, acolo unde plaja făcea un cot. Începură în sfârşit să se vadă primele pâlcuri de oşteni. N-am apucat să le zăresc chipurile, însă le-am auzit strigătele de
275
recunoaştere şi bucurie. „Ahile! E Ahile!” Simţeam o bucurie aprigă şi năvalnică. „Planul meu dă roade.”
Acum, la două sute de paşi depărtare, năpustindu-se spre mine, se aflau corăbiile şi oştile, capetele care se întorceau auzind larma roţilor noastre şi tălpile mirmidonilor ce izbeau la unison în nisip.
Am tras aer în piept şi mi-am îndreptat umerii în strânsoarea platoşei mele… a lui. Iar apoi, cu capul lăsat pe spate, cu lancea ridicată şi picioarele proptite în laturile carului, rugându-mă să nu dăm într-o movilă de nisip şi să fiu azvârlit, am scos un urlet, un sunet năvalnic, ce mă scutură cu totul. O mie de chipuri troiene şi aheene se-ntoarseră spre mine împietrite de groază şi bucurie. Cu un huruit ca de tunet, am pătruns între ei.
Am răcnit din nou, numele lui spumegându-mi din gâtlej, şi am auzit un strigăt înălţându-se drept răspuns din gurile aheilor încolţiţi, un urlet animalic de speranţă. Troienii începură să rupă rândurile în faţa mea, dându-se iute în spate cu o groază ce mă bucura. Mi-am dezvelit dinţii triumfător, cu sângele năvălindu-mi în vine de plăcere aprigă, văzându-i cum gonesc. Însă troienii erau viteji şi n-au fugit toţi. Mi-am înălţat mâna, săltându-mi ameninţător lancea.
Poate că era platoşa, care mă modela. Poate că erau anii în care-l urmărisem. Însă umerii nu-mi stăteau în obişnuita lor postură, stângace şi şubredă. Erau mai drepţi, mai puternici, în echilibru desăvârşit. Şi înainte să-mi dau seama ce fac, am azvârlit lancea – ce zbură rotindu-se drept în pieptul unui troian. Torţa pe care o flutura spre corabia lui Idomeneu îi scăpă din mână şi se stinse pe nisipul ud, iar trupul i se prăbuşi pe spate. Dacă sângeră, dacă ţeasta i se despică, scoţându-i la iveală creierii, nu am văzut. „Mort”, mi-am zis.
Gura lui Automedon se mişca, ochii îi erau holbaţi. Ahile nu vrea să lupţi, pesemne că-mi spunea el. Însă cealaltă lance deja mi se înălţase în mână. „Pot să fac asta.” Caii făcură încă un ocol şi oşteni se feriră din calea noastră. Simţeam iarăşi acel echilibru desăvârşit, aşteptarea încremenită a lumii. Am zărit un troian şi am azvârlit lancea, simţind frecarea lemnului de degetul mare. Căzu cu şoldul sfredelit, cu oasele spulberate, ştiam. Doi. Peste tot în jur bărbaţii strigau numele lui Ahile.
L-am prins pe Automedon de umăr.
276
— Încă o lance.
Şovăi o clipă, apoi trase de frâie, încetinind, ca să mă pot apleca peste marginea carului zăngănitor şi să smulg una dintr-un leş.
Lancea păru să-mi sară singură în mână. Căutam deja din ochi următorul chip.
