— Dacă mă iubeşti…
— Nu! Chipul îi era rigid. Nu pot! Dacă mă las înduplecat, Agamemnon îşi va bate joc de mine oricând pofteşte. Nici regii n-o să
mă respecte, nici oştenii! Respiraţia i se tăie de parcă venise în fugă
de departe. Crezi că eu le vreau moartea? Atât doar că nu pot. Nu pot!
Nu-l las să-mi ia asta!
— Atunci fă altceva. Trimite-i măcar pe mirmidoni. Trimite-mă pe mine să-ţi ţin locul. Îmbracă-mă în platoşa ta şi o să merg eu în fruntea mirmidonilor. O să creadă că eşti tu.
Ne-am cutremurat amândoi. Cuvintele păreau să treacă prin mine,
272
nu să vină din mine, ca rostite de gura unui zeu. Şi totuşi m-am agăţat de ele ca un om gata să se înece.
— Înţelegi? N-o să fii silit să-ţi încalci cuvântul şi aheii vor fi salvaţi!
— Dar tu nu ştii să lupţi, îmi spuse el privindu-mă ţintă.
— Nici n-o să fie nevoie! Se tem atât de tare de tine, că vor fugi de cum mă văd.
— Nu, se împotrivi el. E prea primejdios.
— Te rog, m-am agăţat de el. Nu este. N-o să păţesc nimic. Nici n-o să mă apropii de ei. Automedon o să fie cu mine, şi restul mirmidonilor. Dacă nu poţi să lupţi, nu poţi. Dar salvează-i în felul acesta. Lasă-mă pe mine. Ai spus că faci orice altceva îţi cer.
— Bine, dar…
I-am tăiat vorba.
— Gândeşte-te! Agamemnon va şti că încă îl înfrunţi, însă oştenii te vor iubi. Nu există glorie mai mare – le vei dovedi că năluca ta e mai puternică decât toată oastea lui Agamemnon.
Mă asculta atent.
— Prea puternicul tău nume îi va salva, nu braţul tău. Atunci vor râde de slăbiciunea lui Agamemnon. Înţelegi?
Vedeam în ochii lui că împotrivirea i se înmuia încet-încet. Îşi închipuia totul, cum fugeau troienii de platoşa lui, ocolindu-l pe Agamemnon. Cum i se prăbuşeau oştenii recunoscători la picioare.
Întinse mâna.
— Jură-mi, îmi ceru. Jură-mi că, dacă mergi, n-o să te lupţi cu ei. O
să rămâi în car cu Automedon şi o să-i laşi pe mirmidoni în faţă.
— Da, i-am făgăduit luându-l de mână. Desigur. Doar nu-s nebun.
Nu vreau decât să le vâr frica-n oase.
Eram asudat, beat de bucurie. Găsisem o ieşire prin cotloanele nesfârşite ale mândriei şi mâniei sale. Îi voi salva pe oameni; îl voi salva şi pe el de sine însuşi.
— Mă laşi?
Mai şovăi o clipă, cercetându-mă din ochii lui verzi. Apoi încuviinţă încet din cap.
Ahile îngenunche, închizându-mi cataramele platoşei, cu degete
273
atât de iuţi, încât nici nu le vedeam, ci doar simţeam smucirea repezită a curelelor ce se strângeau. Mă echipă bucată cu bucată: pieptarul şi cnemidele de bronz strânse pe trup, cămaşa de piele pe dedesubt. În timp ce lucra, îmi dădea poveţe cu glas scăzut, iute şi egal. Să nu lupt, să nu plec de lângă Automedon sau de lângă ceilalţi mirmidoni. Să stau în car şi să fug la primul semn de primejdie. N-aveam decât să-i fugăresc pe troieni spre cetate, dar nu şi să mă lupt cu ei. Şi mai ales, mai ales, să stau departe de zidurile Troiei şi de arcaşii cocoţaţi acolo, gata să-i ochească pe aheii care veneau prea aproape.
— N-o să fie ca înainte, îmi spuse el. Când eram şi eu.
— Ştiu. Mi-am mişcat umerii. Platoşa era tare, grea şi ţeapănă.
Parc-aş fi Dafne, i-am zis, învelită în noua ei scoarţă de dafin.
Nu râse, ci îmi întinse două lănci cu vârfuri bine lustruite, lucioase.
Le-am luat, simţind cum începe să-mi fiarbă sângele în urechi.
Începu iarăşi să vorbească, alte şi alte sfaturi, însă nu-l auzeam.
Ascultam doar ritmul inimii mele nerăbdătoare.
— Grăbeşte-te, îmi amintesc că i-am zis.
