El mă privi fix.

— Nu este posibil.

Pentru că, după naşterea lui Paphos, el îşi lăsa de fiecare dată

sămânţa pe pântecul meu.

Cu zeii totul este posibil, am spus eu. Priveşte-mi stomacul. Îl umflasem niţel cu aer, aşa că semăna cu o movilă. Şi oricum el nu ştia cum arată femeile. Pentru el, nu putea să arate altfel decât ciudat.

Păli atunci; deveni aproape la fel de alb ca mine.

— Doctorul n-a zis nimic.

— Nu i-am arătat doctorului, fiindcă am vrut ca tu să afli primul.

Dragule, sunt atât de fericită – vom avea încă un copil, apoi altul după acela. Şi apoi…

Însă uşa se închisese deja. Mai târziu, doctorul sosi cu alt soi de ceai. El zise: Trebuie să bei asta. Şi eu am spus: Te rog, vrei să trimiţi infirmiera să stea cu mine, cât timp îl beau?

El zise: Bine, pentru că-şi dădu seama că altfel voi izbucni în plâns.

Uimitor cât de simplu a fost.

Infirmiera apăru şi eu am întrebat: O să mă doară? Mă tem c-o să

mă doară. Şi ea zise: Va durea puţin, dar după aceea sângele va curge din nou.

Mi-e frică, am spus şi mi-am ascuns faţa în pernă.

După un moment, i-am simţit palma pe spatele meu. N-o să

păţeşti nimic, zise ea. Şi eu am făcut-o şi, priveşte, sunt în viaţă.

Dar pruncul nu e în viaţă, am spus.

Nu, zise ea.

 331 

Am plâns cu faţa în pernă, zguduindu-mă din tot corpul.

Trebuie să bei ceaiul, zise ea, însă glasul nu-i era la fel de tăios ca de obicei.

Dacă aş putea măcar să ies, am spus. Vreau să dăruiesc pruncul zeiţei.

Doctorul nu îngăduie asta.

Am aşteptat, şi am aşteptat, şi am plâns, iar în cele din urmă ea zise: Dar doctorul nu-i aici la noapte.

Aş fi vrut să mă tăvălesc pe iarbă, aşa cum fac câinii, dar se presupunea că sunt însărcinată şi suferindă, aşa că am şchiopătat, ca şi cum fiecare părticică din mine s-ar fi putut frânge. Ea îmi aduse ceai şi l-am ţinut între palme, sorbind. Îmi zise: Să-mi spui când încep crampele.

Am cernut ţărână printre degete. Era întuneric şi luna abia se întrezărea, ceea ce am considerat că înseamnă că zeiţa, dacă exista, îmi zâmbea. Am spus: Cred că simt ceva. E bine, zise ea. Ne aflam în grădină, în spatele casei, departe de mare.

Am spus: Simt ceva.

E bine, zise ea.

Apoi m-am îndoit din mijloc şi am urlat. Am căzut pe pământ şi am urlat din nou. Ea şovăi, temându-se să mă atingă.

Mă doare, mă doare! Cheamă doctorul! Ea tremura şi mi-a părut niţel rău, dar nu chiar aşa mult.

Doctorul, da. Mă duc să-l chem. Mai rezistă doar puţin, casa lui nu-i departe.

De îndată ce plecă, am rupt-o la fugă. Nu mi-am făcut griji că mă

va prinde. Era iscusită cu degetele, dar nu era iute de picior. Am zâmbit şi am pornit pe drum spre cetate.

Nu am încercat uşa casei – ştiam că era încuiată. Dar în spatele ei exista un copac, un măslin, în care Paphos mă implora să mă caţăr împreună cu ea. Mi-am aruncat sandalele cât colo şi am suit pe ramurile cenuşii, calde. M-am întins şi m-am tras cu braţele pe fereastra ei.

Mă gândisem toată ziua dacă s-o trezesc sau nu. Dar văzând-o

 332 

adormită, n-am putut s-o fac. Era o copilă, avea numai zece ani, şi s-ar fi speriat. Aşa că am căutat vasul cu nisip pe care-i plăcea să-l ţină

în odaie fiindcă mirosea a mare şi am vărsat puţin nisip pe podea.

Paphos, am scris. Aş fi spus mai multe, însă asta era cam tot ce ştiam.

Am ieşit pe furiş din camera ei şi m-am dus la uşa din faţă, care era zăvorâtă. Nu trebuia să mă grăbesc, fiindcă nimeni nu m-ar fi căutat aici; oare nu fugisem de el şi înainte? Am tras zăvorul şi am lăsat uşa întredeschisă.

Atelierul soţului meu se găsea în aripa îndepărtată, acolo unde era lumina cea mai bună. Am stat în faţa uşii şi, cu toate că nu mai eram obosită după alergare, răsuflarea îmi era întretăiată. Casa era tăcută

în jur. Nu existau slugi de care să-mi fac griji – soţului meu nu-i plăcea ca ele să doarmă în casă.

Am împins uşa, deschizând-o, şi am văzut fata, strălucind în centrul odăii. „Piatră”, mi-am spus, deoarece tremuram puţin. „Ea este piatră şi nu se va trezi.”

M-am apropiat încă un pas şi i-am văzut chipul. Era alb ca mărgăritarele, iar gura îi era un arc blând. Ţinea ochii închişi şi era ghemuită pe un pat din piatră. Părea mai tânără decât Paphos, pentru că era foarte mică. Era perfecţiunea întruchipată, în fiecare centimetru, de la buclele leneşe ale panglicilor, până la sandalele pictate auriu. Nu avea julituri care să fi prins coajă şi nici nisip sub unghii. Nu alergase după capre şi nici nu era neascultătoare. Aproape că-i puteai vedea roşeaţa obrajilor.

Peste ea erau mătăsuri, drapate ca nişte pături, şi le-am tras la o parte. La încheietura unei mâini avea o brăţară împletită din flori şi i-am scos-o. Am sărutat-o pe frunte şi am şoptit:

— Îmi pare rău, fiica mea.

M-am dus în odaia soţului meu şi am rămas în prag. El era răşchirat de-a curmezişul patului cu aşternuturi mototolite.

— Ah, frumosul meu doarme, am spus.

Ochii lui se deschiseră şi mă zări. M-am întors şi am luat-o la goană. Am auzit un bubuit, când el se împiedică de scăunelul pe care i-l lăsasem în cale pe hol, dar se ridică iute şi aproape că ajunse la trepte. Am ieşit prin uşa din faţă şi am alergat pe drum, iar paşii lui răsunau în urma mea. Nu striga, fiindcă dorea să-şi cruţe răsuflarea;