Îi simt sub mână zâmbetul.
— Mă bucur.
Nu-i spun că sunt încredinţat că nu voi pleca niciodată de la Troia.
O trag spre mine, toată în braţele mele. Îşi lasă capul pe pieptul meu. Preţ de-o clipă nu ne mai gândim la Agamemnon, primejdii şi aheii pe moarte. Nu există decât mâna ei mică pe pântecele meu şi
264
obrazul ei gingaş, sub mângâierea mea. Ciudat cât de bine se potriveşte în braţele mele. Cu câtă uşurinţă îmi lipesc buzele de părul ei moale, cu miros de levănţică. Suspină încet şi se cuibăreşte mai aproape. Mai că-mi închipui că trăiesc aşa, înconjurat de braţele ei blânde. Aş lua-o de soaţă şi am avea un copil.
Poate dacă nu l-aş fi cunoscut niciodată pe Ahile.
— Trebuie să plec, îi spun.
Trage pătura de pe mine, scoţându-mă la aer. Îmi cuprinde faţa în palme.
— Ai grijă mâine, îmi spune. Oh, tu, cel mai vrednic dintre toţi.
Cel mai vrednic dintre mirmidoni. Îşi duce degetele la buzele mele, nelăsându-mă să mă împotrivesc. E adevărat. Măcar o dată, nu tăgădui.
Apoi mă duce lângă peretele cortului şi mă ajută să mă strecor pe sub pânză. Nu simt decât mâna ei, strângând-o pe a mea, în semn de rămas-bun.
În noaptea aceea stau treaz în pat, lângă Ahile. Chipul îi e nevinovat, netezit de somn, dulce, ca de copil. Cât de mult îmi place să-l văd aşa. Acesta este el cel adevărat, serios şi neprihănit, zvăpăiat, dar nu răutăcios. S-a rătăcit în jocul făţarnic al lui Agamemnon şi Odiseu, în minciunile şi uneltirile lor pentru putere. L-au ameţit, l-au legat de un stâlp şi i-au întins o capcană. Îi mângâi fruntea netedă. L-aş dezlega de-aş putea. Dacă m-ar lăsa.
265
Capitolul 29
Când ne trezim, se auzeau strigăte şi tunete, o furtună iscată din senin. Nu plouă, ci doar aerul e cenuşiu, trosnind uscat, iar trăsnetele izbesc de parcă un uriaş ar bate din palme. Ne repezim la uşa cortului ca să aruncăm o privire afară. Un fum acru şi negru vine înspre noi dinspre plajă, cu miros de pământ lovit de fulgere. Atacul începuse, iar Zeus se ţine de cuvânt, trimiţându-le la răstimpuri încurajări cereşti troienilor ce se avântă spre noi. Simţim un huruit în adâncul pământului – poate că sunt care ce se năpustesc spre noi, conduse de uriaşul Sarpedon.
Ahile mă apucă de mână, cu chipul încremenit. Este prima dată în zece ani când troienii ne ameninţă de la porţi, este prima dată că au înaintat atât de mult pe câmpie. Dacă străpung palisada, vor da foc corăbiilor – singura noastră cale de a ajunge acasă, singurul lucru datorită căruia suntem o oaste, nu o adunătură de pribegi. Venise clipa dorită de Ahile şi de mama lui – aheii sunt învinşi, deznădăjduiţi fără el. Dovada neaşteptată, de netăgăduit a valorii sale, însă când va fi de-ajuns? Când va lua parte la luptă?
— Niciodată, spune el când îl întreb. N-o voi face, până când Agamemnon nu-mi imploră iertarea sau Hector însuşi vine la mine în tabără şi ameninţă ce mi-e drag. Am jurat să nu lupt.
— Şi dacă moare Agamemnon?
— Adu-mi leşul lui şi o să lupt.
Chipul îi e împietrit, neîndurător, ca statuia unui zeu solemn.
— Nu te temi că oamenii te vor urî?
— Pe Agamemnon ar trebui să-l urască. Mândria lui îi ucide.
„Şi a ta.” Însă-i ştiu privirea aceasta, nesăbuinţa întunecată ce i se citeşte în ochi. N-o să se înduplece. Nu ştie cum. De optsprezece ani trăiesc cu el şi niciodată n-a dat înapoi, niciodată n-a pierdut. Ce se va întâmpla dacă nu va avea de ales? Mă tem pentru el, şi pentru mine, şi pentru noi toţi.
Ne îmbrăcăm şi mâncăm, iar Ahile vorbeşte cu îndrăzneală despre viitor. Despre ziua de mâine, când o să înotăm poate, sau ne vom căţăra pe trunchiurile golaşe ale chiparoşilor sau vom privi cum
266
ţestoasele de mare îşi îngroapă ouăle ce se clocesc chiar acum sub nisipul încălzit de soare. Însă mintea îmi fuge de la vorbele lui, târâtă
în jos de cenuşiul curgător al cerului, de nisipul rece şi palid ca un stârv şi de ţipetele depărtate, tot mai stinse, al atâtor oameni pe care-i cunosc. Câţi vor mai cădea până la lăsarea nopţii?
Îl privesc cum se uită la mare. E nefiresc de încremenită, de parcă
Thetis îşi ţine răsuflarea. Ochii îi sunt întunecaţi şi par mai mari în dimineaţa sumbră şi înnourată. Flacăra pletelor îi linge fruntea.
— Cine-i acolo? întreabă dintr-odată.
Pe plajă, o siluetă e purtată pe o targă, departe, spre cortul alb.
Cineva însemnat, în jurul căruia s-a adunat o mulţime. Mă agăţ de acest pretext ca să mă mişc, să uit ce se petrece.
— Mă duc să văd.
În afara taberei noastre retrase, zgomotele bătăliei se aud mai tare: nechezatul ascuţit al cailor cu piepturile străpunse de parii din şanţuri, strigătele deznădăjduite ale căpeteniilor, zăngănitul metalului izbit de metal.
Podelarios îşi face loc pe lângă mine în cort. În aer e un iz greu de ierburi şi sânge, frică şi sudoare. Nestor mi se arată sumbru din dreapta, apucându-mă zdravăn de umăr, cu o mână ce mă înfioară.
— Suntem pierduţi! ţipă el piţigăiat. Zidul se dărâmă!
În spatele său, Machaon zace pe un pat suflând greu, iar din picior îi curge sânge gârlă – un vârf zimţat de săgeată. Podelarios e aplecat deasupra lui, deja la lucru. Machaon mă vede.
— Patrocle, mă strigă gâfâind.
