— O iubeşti pe ea mai mult decât pe mine, zise.

Bineînţeles că nu, bineînţeles că nu. Palmele mele îi mângâiară

părul, lung şi năclăit de gânduri. Atât doar că ea este prea isteaţă

pentru bona aceea, am spus. Se plictiseşte şi eu nu pot s-o învăţ

 328 

nimic. Are nevoie de un tutore.

Un tutore, repetă el.

Şi eu am spus: Da, alt tutore ar schimba totul în bine şi atunci noi nu te-am mai deranja. El tăcea şi am nădăjduit că se gândea la asta, dar când i-am zărit chipul, era încordat şi mânios, ca şi cum ar fi fost gata să izbucnească. Mă prinse de braţ şi zise: Tu nu te-nroşeşti niciodată la faţă.

N-am putut gândi la nimic ca să răspund, într-atât de tare mă

strângea.

El zise: Nu te mai înroşeşti la faţă, asta e. Îţi ceri iertare şi-ţi ceri iertare, dar nu te-nroşeşti la faţă. Acum eşti fără de ruşine?

Nu, niciodată, am spus. El îmi prinse gulerul rochiei şi îl smuci, dar nu era pe atât de puternic pe cât dorea şi nu s-a rupt. Smuci din nou, şi din nou, apoi mă împinse pe podea şi mă ţinu acolo, apăsându-mă, smucind întruna, până ce ţesătura cedă şi am rămas în pielea goală.

M-am acoperit cu palmele şi am scos sunete slabe, ca un copil.

„Roşeşte, roşeşte”, m-am rugat în gând. „Roşeşte pentru el, altfel te va omorî”. Şi am avut noroc, fiindcă în odaie era cald şi eu eram mânioasă, şi în acelaşi timp ruşinată, deoarece mă temeam că ne-ar putea auzi Paphos, iar sângele îmi sui în obraji şi am roşit.

— Aşadar nu eşti complet pierdută pentru mine, zise el.

Şi mă trimise în pat, iar după aceea, în lumina făcliilor, se minună

de semnele de pe trupul meu, de roşeaţa din jurul gâtului, de urmele purpurii de pe braţe şi de pe piept, acolo unde mă strânsese. Le frecă

apăsat, ca şi cum ar fi fost pete, iar nu vânătăi.

— Culoarea este perfectă, zise el, priveşte. Şi ridică oglinda, ca să

pot vedea. Tu eşti pânza cea mai rară din lume, iubito.

Aveam ceva bani, monede pe care soţul meu le scăpase din pungile lui dezordonate, lucruri pe care le găsisem pe stradă. Aveam încălţări pe care le furasem de la bonă, nu din cele aurite, ci din piele simplă, care erau menite mersului pe drumuri colbuite. Aveam o mantie pe care o furasem de la soţul meu. Paphos avea propria-i mantie, pentru că o avertizasem iar şi iar că putea răci uşor, deşi ea era la fel ca mine şi nu-i era niciodată frig sau cald. Şi i-am spus:

— Nu vrei să ieşim din cetate?

 329 

Iar ea zise:

— Tata n-o să ne lase.

Şi eu am spus:

— Ştiu, aşa că hai să nu-i pomenim nimic despre asta.

N-am reuşit să ajungem nici măcar până la următoarea cetate, deoarece ne-au văzut toţi. O femeie şi o fată, cu pielea albă ca laptele? Da, mergeau într-acolo.

Infirmiera mă lăsă să zac mult timp udă, înainte să vină cu cearşafuri uscate. Aranjă salteaua astfel încât paiele mă înţepau mai rău ca oricând şi refuză să-mi răspundă, indiferent ce aş fi întrebat-o, chiar şi atunci când i-am spus că are o aluniţă superbă. Nici măcar nu minţeam. La momentul acela părea să aibă propria ei frumuseţe aparte.

După aceea, mă spălă. Nu folosi vreo cârpă, ci doar mâna, pe care o înmuia în apă. Cred că spera că mă voi plânge de asta, dar n-am făcut-o, pentru că spălatul oamenilor trebuie să fie o muncă

mizerabilă. Urmă apoi uleiul de trandafiri pentru care soţul meu plăteşte în plus, pe care ea îl turnă de parcă ar fi frământat pâine, plesnindu-mi pielea cu ambele palme. Intenţiona să-mi provoace durere, însă mie îmi plăcea cumva vigoarea ei, sunetele pocniturilor şi felul cum pielea îmi devenea trandafirie.

După ce plecă, m-am şters pe cât am putut de uleiul de trandafiri, pe cearşafuri. Ceaiul trecuse prin mine şi mintea îmi era limpede. M-am gândit „Fiica mea are zece ani. Paphos are zece ani.”

În ziua următoare, doctorul mă privi încruntat.

— Nu te simţi bine?

— Ba da, am răspuns. Mă simt foarte bine.

Se pregătea să zică: Atunci de ce zaci întinsă?, dar asta ar fi însemnat recunoaşterea faptului că nu mă simţeam bine. „Ha”, am spus în sinea mea.

— Mă simt foarte calmă, am spus. Calmă şi bine.

— Hmmm, zise el.

— Sper că soţul meu va veni azi, am spus. Mi-e tare dor de el.

— A spus că va veni, zise doctorul.

 330 

— Ce grozav! am spus eu. Ce veste grozavă!

Zornăitul se auzi târziu, dar nu eram neliniştită. M-am aranjat aşa cum se cuvenea. Uşa se deschise şi soţul meu le ceru infirmierelor să

plece. Am auzit zăvorul închizându-se.

— Ah, frumoasa mea doarme.

Iar eu am spus:

— Nu, nu dorm.

— Pentru binele tău, zise el, stai întinsă şi mă voi întoarce curând, imediat ce te-ai liniştit.

Eu am spus:

— Sunt însărcinată.