Cum stau şi mă uit, ţintuit locului, văd dintr-odată o mână ce se ridică din învălmăşeală, prinzându-se de prora ascuţită a unei corăbii.
Apoi braţul de sub ea, sigur, puternic şi negru, capul şi trunchiul spătos ţâşnesc în aer ca o spinare de delfin din noianul de bărbaţi de jos. Iar după aceea, Hector îşi face loc cât e de lung pe marea şi cerul pustii, atârnând între aer şi pământ. Chipul îi e neted, împăcat, ochii ridicaţi – un om care se roagă, care îşi caută zeul. Stă atârnat aşa o clipă, cu muşchii braţului noduroşi şi încordaţi, cu platoşa ridicându-i-se pe umeri şi dându-i în vileag oasele şoldurilor precum cornişa sculptată a unui templu. Apoi cu cealaltă mână azvârle o torţă aprinsă
pe puntea de lemn a corabiei.
Este bine aruncată şi nimereşte într-un colac de parâme vechi, putrezite, pe o pânză căzută. Flăcările izbucnesc pe dată, se furişează
de-a lungul parâmei şi aprind lemnul de sub ea. Hector zâmbeşte. Şi de ce n-ar zâmbi? El învinge.
Aiax scoate un urlet de deznădejde – spre altă corabie în flăcări,
269
spre bărbaţii care sar înfricoşaţi de pe punţile pârjolite, spre Hector care se strecoară înapoi în mulţimea de jos şi se face nevăzut. Doar tăria lui îi mai sprijină pe oşteni să cedeze complet.
Apoi un vârf de lance venit de jos străluceşte, argintiu ca solzii de peşte în soare. Fulgeră aproape prea iute ca să-l prinzi cu privirea şi, de-odată, din şoldul lui Aiax înfloreşte o pată roşie. După ce-am trudit atât amar de vreme în cortul lui Machaon, ştiu c-a pătruns prin muşchi. Genunchii îi tremură o clipă, îndoindu-se încet. El se prăvăleşte.
270
Capitolul 30
Ahile mă privi cum mă apropiam, gonind atât de tare, încât simţeam pe limbă gust de sânge. Plângeam, cu pieptul tresăltându-mi şi gâtlejul numai rană. Acum aveau să-l urască. Nimeni nu avea să-şi mai amintească slava, cinstea sau frumuseţea; tot aurul său se va preschimba în cenuşă şi distrugere.
— Ce s-a întâmplat? mă întrebă.
Fruntea îi era încreţită de griji. „Chiar nu ştie?”
— Ei mor, i-am spus gâfâind. Toţi. Troienii au intrat în tabără şi dau foc corăbiilor. Aiax e rănit, tu eşti singurul care-i mai poţi salva.
Chipul îi îngheţase în timp ce vorbeam.
— Dacă ei mor, este vina lui Agamemnon. I-am zis ce-o să se-ntâmple, dacă-mi răpeşte onoarea.
— Aseară ţi-a oferit…
Mârâi gros în fundul gâtului.
— Nu mi-a oferit nimic. Nişte trepiede, nişte platoşe. Nimic ca să-şi îndrepte jignirea sau să-şi recunoască greşeala. L-am salvat de-atâtea ori, şi pe el, şi oştirea lui, şi viaţa lui. Glasul îi era răguşit de o mânie abia ţinută în frâu. Odiseu, Diomede şi ceilalţi n-au decât să-i lingă tălpile, dar eu n-o s-o fac.
— S-a făcut de ruşine, îi spun eu, agăţându-mă de el ca de un copil. Şi eu o ştiu, şi toată lumea. Trebuie să-l dai uitării. Ai avut dreptate – singur o să se nenorocească. Însă tu nu da vina pe ei pentru greşeala lui. Nu-i lăsa să piară din pricina nebuniei lui. Te-au iubit cu toţii şi te-au cinstit.
— M-au cinstit? Unul nu mi-a luat apărarea în faţa lui Agamemnon. Unul nu m-a vorbit de bine.
Auzindu-i glasul amar, m-am cutremurat.
— Au stat cu mâinile-n sân şi l-au lăsat să mă batjocorească. De parcă ar fi avut dreptate! Zece ani am trudit pentru ei şi cum mă
răsplătesc? Mă aruncă deoparte. Ochii i se întunecară şi priveau în depărtare. Ei au ales. N-o să plâng pentru ei.
Dinspre ţărm se auzi trosnetul unui catarg care se prăbuşea. Fumul se îngroşase. Şi mai multe corăbii ardeau. Şi mai mulţi oameni
271
mureau. Aveau să-l blesteme, să-i dorească să ajungă în cel mai întunecat cerc al Tartarului.
— Da, au fost nesăbuiţi, dar sunt încă ai noştri!
— Mirmidonii sunt ai noştri. Restul n-au decât să-şi salveze singuri pielea.
Dădu să plece, dar m-am agăţat de el.
— Te nenoroceşti. N-o să fii iubit pentru asta, o să fii urât şi blestemat. Te rog, dacă…
— Patrocle. Rostise cuvântul cu un glas tăios, pe care nu i-l mai auzisem. Mă pironea cu privirea, vorbind solemn, ca un judecător. Nu voi face una ca asta. Nu mă mai ruga.
M-am uitat la el, drept ca o lance străpungând cerul. Nu ştiam ce vorbe i-ar putea atinge inima. Poate nici nu existau. Doar nisipul cenuşiu, cerul cenuşiu şi gura mea pârjolită şi pustie. Simţeam că
lumea se sfârşeşte. El nu avea să lupte. Oştenii aveau să piară şi onoarea lui odată cu ei. Fără alinare, fără strop de milă. Însă mintea mea tot îşi răscolea cotloanele, disperată să găsească lucrul care să-i înmoaie inima.
Am îngenuncheat şi i-am lipit palmele de faţa mea. Obrajii îmi erau scăldaţi în lacrimi necurmate, ca apă peste piatră întunecată.
— De dragul meu atunci, i-am zis. Salvează-i de dragul meu. Ştiu ce-ţi cer. Însă te rog. De dragul meu.
Mă privea de sus şi am văzut că vorbele mele îl atinseseră, în ochi i se citea lupta. Înghiţi nodul care i se pusese în gât.
— Orice altceva, spuse el. Orice. Numai asta nu. Nu pot.
Mă uitam la piatra chipului său frumos şi mă apuca disperarea.
