piese; plănuia să regizeze în anul acela şi dorea să-i fiu co-regizoare.
Nu aveam niciun fel de experienţă în teatru, dar el mi-a spus că regiza Troilus şi Cressida, versiunea Iliadei scrisă de Shakespeare. Iar Ahile şi Patrocle apăreau amândoi în piesă.
Am profitat de ocazie şi saltul respectiv mi-a schimbat viaţa.
Regizarea piesei Troilus şi Cressida a fost o revelaţie. Dintotdeauna îmi plăcuse să vorbesc despre poveştile acelea vechi, dar pentru prima dată participam la spunerea lor şi a fost electrizant. Am înţeles
6
că lucrurile pe care voiam eu să le spun despre Ahile şi Patrocle nu erau totuşi subiectul unei teze de master, ci al unui roman.
Pe lângă faptul că sunt clasicistă, visasem să fiu şi scriitoare. De-a lungul vieţii, cărţile şi poezia au însemnat pentru mine un refugiu şi scrisesem încă din copilărie. În colegiu, am scris chiar un roman contemporan, dar a ieşit anemic şi lipsit de spirit. Asta până mi-am dat seama că pot scrie despre ceea ce mă pasiona cel mai mult: povestea lui Patrocle.
În vara aceea, am început să scriu cu vocea lui Patrocle. În timp ce tastam, mă simţeam în al nouălea cer, dar în acelaşi timp cumva incorectă. Mi-era teamă că profesorii şi colegii mei de la Clasică vor detesta ideea. În domeniul Literaturii Clasice există un trecut îndelungat de filtrare a informaţiilor difuzate. Încercările de a mări apertura lentilei erudiţiei fuseseră întâmpinate uneori cu ostilitate deschisă, iar femeile şi cercetătorii de culoare fuseseră subminaţi şi minimalizaţi. Unul dintre profesorii mei îşi începuse cursul de Istoria Greciei în mod agresiv: Acesta este un curs de istorie a Greciei, aşa că
nu vreau să aud întrebări despre femei sau despre sclavi. Implicaţia, desigur, este că istoria „reală” se referă doar la un anumit tip de om, iar toţi ceilalţi nu contează. (Unul dintre marile mele regrete este că
nu pot să mă întorc în timp şi să mă cert cu el.) Pe scurt, aveam motive să cred că ei puteau să nu fie încântaţi de o tânără care utilizează materialul epic tradiţional masculin al Iliadei şi-l centrează
în jurul unei poveşti de dragoste gay.
Am continuat totuşi să scriu. Pentru că, deşi speram că romanul ar putea să le placă măcar câtorva clasicişti, doream ca povestea aceasta să se adreseze tuturor cititorilor, indiferent dacă îi cunoşteau sau nu pe clasici, şi mai ales dacă nu-i cunoşteau. Mulţi ani, cărţile fuseseră
pentru mine case, locuri pe care le găseam primitoare, când nu puteam fi primită altundeva. Am vrut ca şi cartea aceasta să fie tot o astfel de casă: una care să-i primească cu braţele deschise pe toţi cei care ar fi vrut să intre în ea.
La vremea respectivă, desigur, nu-mi puteam imagina cine puteau fi oamenii respectivi, dar în deceniul care a trecut m-am bucurat de posibilitatea de a-i descoperi pe unii dintre ei. Am fost onorată să aud
7
din partea unor cititori că au recomandat cartea părinţilor şi copiilor lor, că au inclus fragmente din ea în jurămintele lor nupţiale, au transformat citate în tatuaje, au vândut-o manual în librării şi au predat-o la cursurile lor. (Apropo, temerile mele cu privire la comunitatea Clasiciştilor nu s-au adeverit niciodată – Clasiciştii au fost incredibil de susţinători, ceea ce a fost minunat.) Am auzit din partea unor cititori că această carte i-a ajutat să-şi afirme orientarea sexuală sau identitatea de gen în faţa părinţilor lor, iar alţii mi-au spus că i-a inspirat să înceapă doctoratul sau să-şi scrie propriile cărţi.
Fiecare scriitor îşi doreşte ca romanul său să aibă propria-i viaţă, dar nici în visurile cele mai nebuneşti nu mi-am imaginat că Ahile şi Patrocle vor avea o viaţă atât de bogată, plină de satisfacţii, minunată.
Când primele exemplare s-au vândut cu aţâţi ani în urmă, le-am fost extrem de recunoscătoare cumpărătorilor – ba chiar îmi amintesc că
m-am gândit că trebuie să le dau ceva în schimb. Un deceniu mai târziu, simt recunoştinţa aceea la fel de intens. Vă mulţumesc că
faceţi parte din această aventură.
Madeline Miller, 2021
Traducerea: Mihai-Dan Pavelescu
8
Capitolul 1
Tata era rege, din neam de regi. Era scund de statură, aşa cum eram aproape toţi, şi spătos ca un taur. S-a căsătorit cu mama pe când ea avea paisprezece ani, după ce o preoteasă jurase că fata o să
poarte rod în pântece. A fost o partidă bună: era singură la părinţi, iar averea tatălui ei urma să fie moştenită de soţ.
El a aflat abia la nuntă că era slabă de minte. Părintele ei ţinuse morţiş să nu-şi dea vălul jos până la ceremonie, iar tata i-a făcut pe plac. De-ar fi fost hâdă, el ar fi avut oricum la îndemână sclave şi paharnici tineri. Când i-au scos în sfârşit vălul, se zice că mama ar fi zâmbit. Aşa şi-au dat seama că era prostuţă. Miresele nu zâmbeau.
Când am venit pe lume, un băiat, tata m-a smuls din braţele ei şi m-a încredinţat unei doici. Moaşa şi-a făcut milă de mama şi i-a dat să ţină o pernă în locul meu. Ea a strâns-o cu drag. Nu părea să-şi fi dat seama de schimbul ce avusese loc.
Curând, am devenit o dezamăgire: eram mic şi plăpând. Nu eram iute de picior. Nu eram vânjos. Nu cântam. Măcar nu eram bolnăvicios, atât lucru de laudă se putea zice. Frigurile şi spasmele ce-i chinuiau pe semenii mei păreau să mă ocolească. Tata a devenit bănuitor. Oare eram vreo făptură necurată cu chip de copil, şi nu om?
Mă tot privea chiorâş. Mâna îmi tremura când îi simţeam privirea aţintită asupra mea. Iar mamei i se prelingea vinul prin colţul gurii, pe bărbie.
Împlinisem cinci ani la vremea când a venit rândul tatei să fie gazda jocurilor. Bărbaţi vin de hăt departe, din Tesalia şi Sparta, iar cu aurul lor ne umplem din belşug hambarele. O sută de slugi trudesc douăzeci de zile la rând, bătătorind fâşia pentru alergări şi curăţind-o de pietre. Tata e hotărât să organizeze cele mai măreţe jocuri din timpul său.
Cel mai bine mi-i amintesc pe alergători, trupuri maronii ca nucile, unse cu ulei, încălzindu-se pe câmpul de întreceri, în bătaia soarelui.
Se contopesc laolaltă, bărbaţi spătoşi, tineri imberbi şi băietani cu pulpe în care muşchii par dăltuiţi.
9
Taurul fusese jertfit, vărsându-şi ultima picătură de sânge în praf şi în cupele de bronz întunecat. Şi-a dat viaţa fără luptă, semn bun pentru jocurile ce ne aşteaptă.
Alergătorii s-au strâns în faţa podiumului unde stau cu tata, înconjuraţi de trofeele pe care le vom înmâna învingătorilor. Sunt vase de aur pentru îndoirea vinului cu apă, trepiede din bronz bătut, suliţe din lemn de frasin cu vârf din fier preţios. Însă adevăratul trofeu se află în mâinile mele: o coroană de frunze verde argintat, proaspăt tăiate, pe care le-am lustruit cu degetul mare. Tata mi-a dato cu inima îndoită. Ca să se liniştească, îşi spune că nu trebuie decât s-o ţin în mână.
Mai întâi aleargă băieţii cei mai mici, care aşteaptă foindu-şi picioarele în nisip ca preotul să le dea startul printr-un gest al capului. De-abia au prins să crească, oscioarele ascuţite ca fusul le ies prin pielea întinsă. Dintre zecile de coame brune ciufulite, privirea îmi e atrasă de un creştet bălai. Mă aplec în faţă să văd mai bine.
Părul străluceşte ca mierea în soare, iar între bucle, sclipiri de aur –
cununa unui prinţ.
