în jurul unei poveşti de dragoste gay.

Am continuat totuşi să scriu. Pentru că, deşi speram că romanul ar putea să le placă măcar câtorva clasicişti, doream ca povestea aceasta să se adreseze tuturor cititorilor, indiferent dacă îi cunoşteau sau nu pe clasici, şi mai ales dacă nu-i cunoşteau. Mulţi ani, cărţile fuseseră

pentru mine case, locuri pe care le găseam primitoare, când nu puteam fi primită altundeva. Am vrut ca şi cartea aceasta să fie tot o astfel de casă: una care să-i primească cu braţele deschise pe toţi cei care ar fi vrut să intre în ea.

La vremea respectivă, desigur, nu-mi puteam imagina cine puteau fi oamenii respectivi, dar în deceniul care a trecut m-am bucurat de posibilitatea de a-i descoperi pe unii dintre ei. Am fost onorată să aud

 7 

din partea unor cititori că au recomandat cartea părinţilor şi copiilor lor, că au inclus fragmente din ea în jurămintele lor nupţiale, au transformat citate în tatuaje, au vândut-o manual în librării şi au predat-o la cursurile lor. (Apropo, temerile mele cu privire la comunitatea Clasiciştilor nu s-au adeverit niciodată – Clasiciştii au fost incredibil de susţinători, ceea ce a fost minunat.) Am auzit din partea unor cititori că această carte i-a ajutat să-şi afirme orientarea sexuală sau identitatea de gen în faţa părinţilor lor, iar alţii mi-au spus că i-a inspirat să înceapă doctoratul sau să-şi scrie propriile cărţi.

Fiecare scriitor îşi doreşte ca romanul său să aibă propria-i viaţă, dar nici în visurile cele mai nebuneşti nu mi-am imaginat că Ahile şi Patrocle vor avea o viaţă atât de bogată, plină de satisfacţii, minunată.

Când primele exemplare s-au vândut cu aţâţi ani în urmă, le-am fost extrem de recunoscătoare cumpărătorilor – ba chiar îmi amintesc că

m-am gândit că trebuie să le dau ceva în schimb. Un deceniu mai târziu, simt recunoştinţa aceea la fel de intens. Vă mulţumesc că

faceţi parte din această aventură.

Madeline Miller, 2021

Traducerea: Mihai-Dan Pavelescu

 8 

Capitolul 1

Tata era rege, din neam de regi. Era scund de statură, aşa cum eram aproape toţi, şi spătos ca un taur. S-a căsătorit cu mama pe când ea avea paisprezece ani, după ce o preoteasă jurase că fata o să

poarte rod în pântece. A fost o partidă bună: era singură la părinţi, iar averea tatălui ei urma să fie moştenită de soţ.

El a aflat abia la nuntă că era slabă de minte. Părintele ei ţinuse morţiş să nu-şi dea vălul jos până la ceremonie, iar tata i-a făcut pe plac. De-ar fi fost hâdă, el ar fi avut oricum la îndemână sclave şi paharnici tineri. Când i-au scos în sfârşit vălul, se zice că mama ar fi zâmbit. Aşa şi-au dat seama că era prostuţă. Miresele nu zâmbeau.

Când am venit pe lume, un băiat, tata m-a smuls din braţele ei şi m-a încredinţat unei doici. Moaşa şi-a făcut milă de mama şi i-a dat să ţină o pernă în locul meu. Ea a strâns-o cu drag. Nu părea să-şi fi dat seama de schimbul ce avusese loc.

Curând, am devenit o dezamăgire: eram mic şi plăpând. Nu eram iute de picior. Nu eram vânjos. Nu cântam. Măcar nu eram bolnăvicios, atât lucru de laudă se putea zice. Frigurile şi spasmele ce-i chinuiau pe semenii mei păreau să mă ocolească. Tata a devenit bănuitor. Oare eram vreo făptură necurată cu chip de copil, şi nu om?

Mă tot privea chiorâş. Mâna îmi tremura când îi simţeam privirea aţintită asupra mea. Iar mamei i se prelingea vinul prin colţul gurii, pe bărbie.

Împlinisem cinci ani la vremea când a venit rândul tatei să fie gazda jocurilor. Bărbaţi vin de hăt departe, din Tesalia şi Sparta, iar cu aurul lor ne umplem din belşug hambarele. O sută de slugi trudesc douăzeci de zile la rând, bătătorind fâşia pentru alergări şi curăţind-o de pietre. Tata e hotărât să organizeze cele mai măreţe jocuri din timpul său.

Cel mai bine mi-i amintesc pe alergători, trupuri maronii ca nucile, unse cu ulei, încălzindu-se pe câmpul de întreceri, în bătaia soarelui.

Se contopesc laolaltă, bărbaţi spătoşi, tineri imberbi şi băietani cu pulpe în care muşchii par dăltuiţi.

 9 

Taurul fusese jertfit, vărsându-şi ultima picătură de sânge în praf şi în cupele de bronz întunecat. Şi-a dat viaţa fără luptă, semn bun pentru jocurile ce ne aşteaptă.

Alergătorii s-au strâns în faţa podiumului unde stau cu tata, înconjuraţi de trofeele pe care le vom înmâna învingătorilor. Sunt vase de aur pentru îndoirea vinului cu apă, trepiede din bronz bătut, suliţe din lemn de frasin cu vârf din fier preţios. Însă adevăratul trofeu se află în mâinile mele: o coroană de frunze verde argintat, proaspăt tăiate, pe care le-am lustruit cu degetul mare. Tata mi-a dato cu inima îndoită. Ca să se liniştească, îşi spune că nu trebuie decât s-o ţin în mână.

Mai întâi aleargă băieţii cei mai mici, care aşteaptă foindu-şi picioarele în nisip ca preotul să le dea startul printr-un gest al capului. De-abia au prins să crească, oscioarele ascuţite ca fusul le ies prin pielea întinsă. Dintre zecile de coame brune ciufulite, privirea îmi e atrasă de un creştet bălai. Mă aplec în faţă să văd mai bine.

Părul străluceşte ca mierea în soare, iar între bucle, sclipiri de aur –

cununa unui prinţ.

E mai scund decât ceilalţi şi, spre deosebire de ei, încă păstrează

rotunjimile copilăriei. Părul lung, legat cu o panglică din piele, pare să ardă pe pielea smeadă, dezgolită a spatelui. Când se întoarce, are un chip serios, de bărbat.

Când preotul loveşte pământul, copilul ţâşneşte în faţă, depăşind trupurile îndesate ale băieţilor mai mari. Se mişcă fără efort, iar călcâiele roz îi sfârâie ca nişte limbi ce ling pământul. Câştigă.

Privesc cum tata ia cununa din poala mea şi i-o pune pe cap; în părul bălai, frunzele par aproape negre. Tatăl său, Peleu, vine să-l ia, zâmbind cu mândrie. Regatul lui Peleu e mai mic decât al nostru, însă se zvoneşte că soaţa lui e zeiţă, iar supuşii îl iubesc. Tata îl priveşte cu pizmă. El are o soaţă slabă de minte şi un fiu care se mişcă

prea încet pentru a participa la alergări, nici măcar în categoria celor mai mici. Se întoarce spre mine.

— Aşa se cuvine să fie un fiu.

Fără cunună, îmi simt mâinile goale. Mă uit cum regele Peleu îşi îmbrăţişează fiul. Văd cum băiatul azvârle cununa în aer şi-o prinde.

Râde, cu chipul luminat de triumf.

 10 

În afară de asta, nu-mi mai amintesc mare lucru, doar imagini răzleţe din viaţa pe care o duceam pe atunci: tata şezând încruntat pe tron, un cal de jucărie frumos lucrat, pe care îl iubeam, mama pe plajă, cu ochii întorşi spre Egee. În ultima amintire, azvârl cu pietre săltăreţe ca s-o distrez, plinc, plinc, plinc, deasupra pieliţei de apă. Par să-i placă ondulaţiile apei, ce se îndepărtează până se sting. Sau poate-i place marea şi atât. La tâmplă îi străluceşte o jerbă de linii albe ca osul, cicatricea care i-a rămas după ce tatăl ei a lovit-o cu mânerul sabiei. Degetele de la picioare i se iţesc din nisip, unde le-ngropase, şi caut să nu le deranjez în vreme ce scormonesc după

pietre. Aleg una şi o azvârl, bucuros că mă pricep la asta. E singura amintire cu mama, atât de luminoasă, încât aproape sigur am născocit-o. La urma urmei, e greu de crezut că tata ne-a îngăduit vreodată să stăm singuri: fiul nerod şi soaţa şi mai neroadă. Şi unde suntem oare? Nu recunosc plaja, nici linia coastei. A trecut atât amar de vreme de atunci.

 11 

Capitolul 2

Am fost chemat în faţa regelui. Ţin minte că nu-mi plăcea deloc să

străbat drumul acela lung prin nesfârşita sală a tronului. Am îngenuncheat pe dalele de piatră din faţa lui. Unii regi puneau acolo să se aştearnă covoare, pentru ca solii ce aveau nevoie de timp ca să-şi transmită veştile să-şi poată odihni genunchii. Tata prefera ca lespezile să rămână goale.

— Fiica regelui Tindar e în sfârşit bună de măritiş, zise el.

Numele mi-era cunoscut. Tindar era regele Spartei şi deţinea terenuri uriaşe din cel mai bogat tărâm de la miazăzi, tocmai ce râvnea tata. Auzisem şi de fiica lui, despre care se zvonea că ar fi cea mai frumoasă femeie din regatele noastre. Despre mama ei, Leda, se spunea că fusese sedusă de însuşi Zeus, regele zeilor, deghizat în lebădă. Nouă luni mai târziu, ea născuse două perechi de gemeni: Clitemnestra şi Castor, copiii bărbatului muritor, şi Elena şi Polux, strălucitorii boboci de lebădă ai zeului. Dar se ştia prea bine că zeii sunt părinţi denaturaţi, aşa că era de aşteptat ca Tindar să-i ia pe toţi în grija lui.

N-am răspuns când tata îmi dădu vestea. Asemenea lucruri nu însemnau nimic pentru mine.

Tata îşi drese glasul, răsunător în sala cufundată în tăcere.