văd dacă nu cumva eşti bolnav.

N-am răspuns. El mă cercetă o clipă.

— Tata se gândeşte dacă să te pedepsească, îmi zise.

Ştiam ce însemna asta. Pedepsele erau trupeşti şi executate de obicei în public. Prinţii nu erau biciuiţi niciodată, însă eu nu mai eram prinţ.

— Nu eşti bolnav, spuse el.

— Nu, am răspuns sec.

— Atunci n-o să fie o scuză bună.

— Ce?

Înfricoşat cum eram, nu mai înţelegeam ce-mi zice.

— Scuza pentru că ai fost în altă parte, rosti el răbdător. Ca să nu fii pedepsit. Ce-o să spui?

— Nu ştiu.

— Trebuie să zici ceva.

M-am aprins văzând că tot insistă.

— Tu eşti prinţul! m-am răstit.

Rămase mirat. Înclină uşor capul, ca o pasăre curioasă.

— Şi?

— Vorbeşte cu tatăl tău şi spune-i că am fost cu tine. Aşa o să mă

ierte.

Vorbisem cu o siguranţă de sine pe care n-o simţeam. Dac-aş fi vorbit cu tata pentru a-i lua apărarea altui băiat, el l-ar fi biciuit ca să-mi facă în ciudă. Dar eu nu eram Ahile.

Între ochi îi apăru o cută măruntă.

— Nu-mi place să mint, spuse el.

Era acel soi de inocenţă de care ceilalţi băieţi îşi băteau joc; chiar dacă simţeai aşa ceva, n-o afirmai deschis.

— Atunci ia-mă la lecţiile tale, i-am zis. Ca să nu fie o minciună.

 33 

Ridică din sprâncene şi mă privi cercetător. Stătea perfect nemişcat, într-o linişte pe care n-o crezusem omenească, cu desăvârşire încremenit în afară de respiraţie şi de puls – ca o căprioară ce a ciulit urechile ca s-asculte arcul vânătorului. Mi-am dat seama că-mi ţineam răsuflarea.

Apoi pe chip i se schimbă ceva. Luase o hotărâre.

— Vino, îmi zise.

— Unde?

Eram neîncrezător; poate că aveam să fiu pedepsit pentru că-i sugerasem să recurgă la o înşelătorie.

— La lecţia mea de liră. Ca să nu fie o minciună, după cum ai zis.

După aceea o să vorbim cu tata.

— Acum?

— Da. De ce nu?

Mă privea curios. De ce nu?

Când m-am ridicat să-l urmez, mă dureau mădularele de cât stătusem pe piatra rece. Pieptul îmi vibra de ceva ce nu reuşeam să

numesc cu precizie. Evadare, şi primejdie, şi speranţă – toate în acelaşi timp.

Am mers în tăcere pe coridoarele întortocheate şi am ajuns până la urmă într-o odaie mică, unde nu erau decât un cufăr voluminos şi scaune fără spătar. Ahile îmi făcu semn spre unul dintre ele şi m-am dus să mă aşez – un petic de piele bine întins peste un schelet de lemn. Un scaun de muzicant. Le văzusem doar arar, când veneau aezi să-i cânte tatei, lângă foc.

Ahile deschise cufărul. Scoase o liră şi mi-o întinse.

— Nu cânt, i-am zis.

Încreţi fruntea.

— Niciodată?

Ciudat, dar brusc mi-am dorit să nu-l dezamăgesc.

— Tatei nu-i plăcea muzica.

— Aşa… şi? Tatăl tău nu-i aici.

Am luat lira. Era rece la atingere şi netedă. Mi-am trecut degetele peste strune şi-am auzit ceva ce semăna cu o notă; era lira cu care îl văzusem în prima mea zi aici.

 34 

Ahile se aplecă iar deasupra cufărului, mai scoase un instrument şi veni lângă mine.

Îl puse pe genunchi. Lemnul era bine şlefuit, suflat cu aur, şi strălucea de îngrijire. Era lira mamei, pe care tata o trimisese ca parte din preţul meu.

Ahile ciupi o strună şi nota se ivi caldă şi vibrantă, dulce şi pură.