— Ne-ar prinde bine s-o avem în familie. Mergi şi-o peţeşte.

Nu mai era nimeni în sală, aşa că icnetul meu uimit n-a ajuns la alte urechi. Însă aveam destulă minte încât să nu dau glas neplăcerii care mă cuprinsese. Tata ştia deja tot ce-aş fi putut spune: că aveam nouă ani, că eram neplăcut privirii, că nu promiteam prea mult şi că

perspectivă aceea nu mă interesa.

Am pornit la drum a doua zi dimineaţă, încărcaţi cu daruri şi merinde pentru călătorie. Eram înconjuraţi de un alai de soldaţi în platoşe bogate. Nu-mi amintesc prea bine drumul – a fost pe uscat, prin ţinuturi care nu-ţi lăsau nicio impresie. În fruntea coloanei, tata dicta noi porunci secretarilor şi solilor ce se îndreptau în galop în toate direcţiile. Priveam în jos la frâiele de piele şi le netezeam cu degetul mare. Nu-mi vedeam deloc rostul aici. Ca mai tot ce făcea

 12 

tata, era de neînţeles. Măgăruşul îmi păşea legănat şi mă legănam odată cu el, bucurându-mă până şi de această măruntă abatere a atenţiei.

Nu eram primii peţitori sosiţi la cetatea lui Tindar. Grajdurile erau pline de cai şi de catâri, iar slujitorii roiau de colo colo. Tata nu păru mulţumit de primirea ce ni s-a făcut: l-am văzut trecându-şi mâna peste piatra vetrei din odăile noastre şi încruntându-se. Adusesem de acasă o jucărie, un căluţ ale cărui picioare puteau fi mişcate. I-am ridicat o copită, apoi pe cealaltă, şi mi-am imaginat că venisem călare pe el, nu pe măgăruş. Un ostaş îşi făcu milă de mine şi-mi încredinţă

zarurile lui. Le-am dat de-a dura pe podea până am nimerit şase-şase.

În sfârşit, veni ziua când tata dădu poruncă să fiu îmbăiat şi pieptănat. Îmi ceru să-mi schimb tunica, iar şi iar. M-am supus, deşi nu vedeam nicio deosebire între violet cu auriu sau purpuriu cu auriu. Niciuna nu-mi ascundea genunchii osoşi. Tata părea puternic şi sever, cu barba întunecată tăindu-i chipul. Darul pentru Tindar era pregătit, o amforă din aur bătut, pentru vin, pe care fusese gravată

povestea prinţesei Danae. Zeus o curtase sub forma unei ploi de lumină aurie şi ea îi născuse un fiu, pe Perseu, nimicitorul Gorgonei, întrecut în eroism doar de Heracle. Tata mi-o întinse.

— Nu ne face de ruşine, îmi zise.

Sala cea mare îmi ajunse la urechi înainte s-o fi văzut, larma a sute de glasuri ce se izbeau de pereţii din piatră, zăngănitul pocalelor şi al platoşelor. Slugile deschiseseră larg ferestrele pentru a mai împrăştia gălăgia şi acoperiseră toţi pereţii cu tapiserii, dovada bogăţiei. Nu mai văzusem aţâţi bărbaţi laolaltă. Nu bărbaţi, m-am corectat singur.

Regi.

Am fost poftiţi să ne alăturăm celor prezenţi, pe banchetele aşternute cu piei de vacă. Slujitorii se traseră în spate, contopindu-se cu umbrele. Tata mă prinse de guler cu degetele, prevenindu-mă

astfel să nu-ncep să mă fâţâi.

În încăpere plutea un aer de violenţă, cu toţi prinţii, eroii şi regii aceia care se întreceau pentru a pune mâna pe un singur trofeu, însă

ne pricepeam să simulăm că suntem civilizaţi. Rând pe rând, toţi tinerii aceia ce se făleau cu pletele lor lucitoare, mijlocul mlădios şi veşmintele în culori bogate se prezentară în faţa adunării. Mulţi erau

 13 

fii sau nepoţi de zei. Despre toţi se scrisese câte un cânt, două sau mai multe, care le slăveau isprăvile. Tindar îi întâmpina pe rând, le primea darurile, pe care le aşeza apoi în mormanul din mijlocul sălii, şi-l poftea pe fiecare să vorbească şi să-şi pledeze cauza.

Tata era cel mai bătrân dintre ei, cu excepţia celui care, atunci când îi veni rândul, se prezentă drept Filoctet.

— Un fârtat de-al lui Heracle, şopti bărbatul de lângă noi, cu o preţuire pe care-am înţeles-o.

Heracle era cel mai măreţ dintre eroii noştri, iar Filoctet îi fusese tovarăşul cel mai apropiat, singurul care mai trăia. Avea părul cărunt, iar pe degetele groase i se zăreau tendoanele proeminente, semnul puterii dibace a arcaşului. Şi într-adevăr ridică cel mai mare arc pe care-l văzusem în viaţa mea, din lemn de tisă lustruit, cu piele de leu acolo unde îl apuca mâna.

— Arcul lui Heracle, anunţă el, pe care mi l-a dat cu glas de moarte.

În regatul nostru, arcul era privit cu dispreţ, ca armă a laşilor. Însă

nimeni n-ar fi putut zice una ca asta despre arcul acela; toţi îl priveam smeriţi, gândindu-ne la forţa celui care reuşea să-l întindă.

Următorul bărbat, sulemenit la ochi ca femeile, îşi rosti numele.

— Idomeneu, regele Cretei.

Era zvelt, iar când stătea în picioare, părul îi ajungea până-n talie.

Darul său era fier din cel rar – o secure cu două tăişuri.

— Simbolul poporului meu.

Mişcările lui îmi aminteau de dansatorii îndrăgiţi de mama.

Urmă Menelau, fiul lui Atreu, aşezat lângă huiduma de frate-său, Agamemnon, mare cât un urs. Părul lui Menelau era roşu de-ţi lua ochii, ca bronzul lucrat în forjă. Era vânjos la trup, îndesat şi vânos, plin de viaţă. Oferea un dar bogat, o pânză vopsită frumos.

— Cu toate că domniţei nu-i trebuie nicio podoabă, adăugă el zâmbind.

Vorbise frumos. Mi-am dorit să-mi vină şi mie în minte asemenea vorbe meşteşugite. Eu eram singurul sub douăzeci de ani şi nu mă

trăgeam din niciun zeu. Poate că feciorul bălai al lui Peleu n-ar fi fost mai prejos decât ceilalţi, mi-am zi, însă tatăl său nu-l pusese pe drumuri.

 14 

Se perindară un bărbat după altul, până când numele începură să

mi se amestece în minte. Atenţia mi-a fost atrasă de podium, unde am observat, pentru prima oară, trei femei înveşmântate în văluri, ce stăteau lângă Tindar. Am tot privit pânzele albe ce le acopereau chipurile, încercând să zăresc măcar un crâmpei din femeile ce-şi tăinuiau feţele. Tata dorea ca una dintre ele să-mi devină mireasă.

Trei perechi de mâini gingaşe, împodobite cu brăţări, stăteau cuminţi în poale. Una dintre femei era mai înaltă decât celelalte. Mi s-a părut că desluşesc o şuviţă întunecată iţindu-se din partea de jos a vălului.

Elena e bălaie, mi-am amintit. Aşadar nu era ea. Încetasem să-mi mai plec urechea la regi.

— Bine-ai venit, Menoitius.

Am tresărit auzind numele tatei. Tindar se uita la noi.

— Am aflat cu tristeţe despre moartea soaţei tale.

— Soaţa mea trăieşte, Tindar. Iată-l pe feciorul meu, venit să-ţi ceară fiica de soţie.

În liniştea ce se lăsase, am îngenuncheat, ameţit de chipurile din jur, răsucite spre mine.

— Feciorul tău încă nu e bărbat.

Glasul lui Tindar părea să vină de departe şi nu lăsa să se ghicească

nimic.

— Nici nu trebuie să fie. Sunt eu pentru amândoi.

Ai noştri se dădeau în vânt după asemenea glume îndrăzneţe şi fudule. Însă de acea dată nu râse nimeni.