E mai scund decât ceilalţi şi, spre deosebire de ei, încă păstrează
rotunjimile copilăriei. Părul lung, legat cu o panglică din piele, pare să ardă pe pielea smeadă, dezgolită a spatelui. Când se întoarce, are un chip serios, de bărbat.
Când preotul loveşte pământul, copilul ţâşneşte în faţă, depăşind trupurile îndesate ale băieţilor mai mari. Se mişcă fără efort, iar călcâiele roz îi sfârâie ca nişte limbi ce ling pământul. Câştigă.
Privesc cum tata ia cununa din poala mea şi i-o pune pe cap; în părul bălai, frunzele par aproape negre. Tatăl său, Peleu, vine să-l ia, zâmbind cu mândrie. Regatul lui Peleu e mai mic decât al nostru, însă se zvoneşte că soaţa lui e zeiţă, iar supuşii îl iubesc. Tata îl priveşte cu pizmă. El are o soaţă slabă de minte şi un fiu care se mişcă
prea încet pentru a participa la alergări, nici măcar în categoria celor mai mici. Se întoarce spre mine.
— Aşa se cuvine să fie un fiu.
Fără cunună, îmi simt mâinile goale. Mă uit cum regele Peleu îşi îmbrăţişează fiul. Văd cum băiatul azvârle cununa în aer şi-o prinde.
Râde, cu chipul luminat de triumf.
10
În afară de asta, nu-mi mai amintesc mare lucru, doar imagini răzleţe din viaţa pe care o duceam pe atunci: tata şezând încruntat pe tron, un cal de jucărie frumos lucrat, pe care îl iubeam, mama pe plajă, cu ochii întorşi spre Egee. În ultima amintire, azvârl cu pietre săltăreţe ca s-o distrez, plinc, plinc, plinc, deasupra pieliţei de apă. Par să-i placă ondulaţiile apei, ce se îndepărtează până se sting. Sau poate-i place marea şi atât. La tâmplă îi străluceşte o jerbă de linii albe ca osul, cicatricea care i-a rămas după ce tatăl ei a lovit-o cu mânerul sabiei. Degetele de la picioare i se iţesc din nisip, unde le-ngropase, şi caut să nu le deranjez în vreme ce scormonesc după
pietre. Aleg una şi o azvârl, bucuros că mă pricep la asta. E singura amintire cu mama, atât de luminoasă, încât aproape sigur am născocit-o. La urma urmei, e greu de crezut că tata ne-a îngăduit vreodată să stăm singuri: fiul nerod şi soaţa şi mai neroadă. Şi unde suntem oare? Nu recunosc plaja, nici linia coastei. A trecut atât amar de vreme de atunci.
11
Capitolul 2
Am fost chemat în faţa regelui. Ţin minte că nu-mi plăcea deloc să
străbat drumul acela lung prin nesfârşita sală a tronului. Am îngenuncheat pe dalele de piatră din faţa lui. Unii regi puneau acolo să se aştearnă covoare, pentru ca solii ce aveau nevoie de timp ca să-şi transmită veştile să-şi poată odihni genunchii. Tata prefera ca lespezile să rămână goale.
— Fiica regelui Tindar e în sfârşit bună de măritiş, zise el.
Numele mi-era cunoscut. Tindar era regele Spartei şi deţinea terenuri uriaşe din cel mai bogat tărâm de la miazăzi, tocmai ce râvnea tata. Auzisem şi de fiica lui, despre care se zvonea că ar fi cea mai frumoasă femeie din regatele noastre. Despre mama ei, Leda, se spunea că fusese sedusă de însuşi Zeus, regele zeilor, deghizat în lebădă. Nouă luni mai târziu, ea născuse două perechi de gemeni: Clitemnestra şi Castor, copiii bărbatului muritor, şi Elena şi Polux, strălucitorii boboci de lebădă ai zeului. Dar se ştia prea bine că zeii sunt părinţi denaturaţi, aşa că era de aşteptat ca Tindar să-i ia pe toţi în grija lui.
N-am răspuns când tata îmi dădu vestea. Asemenea lucruri nu însemnau nimic pentru mine.
Tata îşi drese glasul, răsunător în sala cufundată în tăcere.
— Ne-ar prinde bine s-o avem în familie. Mergi şi-o peţeşte.
Nu mai era nimeni în sală, aşa că icnetul meu uimit n-a ajuns la alte urechi. Însă aveam destulă minte încât să nu dau glas neplăcerii care mă cuprinsese. Tata ştia deja tot ce-aş fi putut spune: că aveam nouă ani, că eram neplăcut privirii, că nu promiteam prea mult şi că
perspectivă aceea nu mă interesa.
Am pornit la drum a doua zi dimineaţă, încărcaţi cu daruri şi merinde pentru călătorie. Eram înconjuraţi de un alai de soldaţi în platoşe bogate. Nu-mi amintesc prea bine drumul – a fost pe uscat, prin ţinuturi care nu-ţi lăsau nicio impresie. În fruntea coloanei, tata dicta noi porunci secretarilor şi solilor ce se îndreptau în galop în toate direcţiile. Priveam în jos la frâiele de piele şi le netezeam cu degetul mare. Nu-mi vedeam deloc rostul aici. Ca mai tot ce făcea
12
tata, era de neînţeles. Măgăruşul îmi păşea legănat şi mă legănam odată cu el, bucurându-mă până şi de această măruntă abatere a atenţiei.
Nu eram primii peţitori sosiţi la cetatea lui Tindar. Grajdurile erau pline de cai şi de catâri, iar slujitorii roiau de colo colo. Tata nu păru mulţumit de primirea ce ni s-a făcut: l-am văzut trecându-şi mâna peste piatra vetrei din odăile noastre şi încruntându-se. Adusesem de acasă o jucărie, un căluţ ale cărui picioare puteau fi mişcate. I-am ridicat o copită, apoi pe cealaltă, şi mi-am imaginat că venisem călare pe el, nu pe măgăruş. Un ostaş îşi făcu milă de mine şi-mi încredinţă
zarurile lui. Le-am dat de-a dura pe podea până am nimerit şase-şase.
În sfârşit, veni ziua când tata dădu poruncă să fiu îmbăiat şi pieptănat. Îmi ceru să-mi schimb tunica, iar şi iar. M-am supus, deşi nu vedeam nicio deosebire între violet cu auriu sau purpuriu cu auriu. Niciuna nu-mi ascundea genunchii osoşi. Tata părea puternic şi sever, cu barba întunecată tăindu-i chipul. Darul pentru Tindar era pregătit, o amforă din aur bătut, pentru vin, pe care fusese gravată
povestea prinţesei Danae. Zeus o curtase sub forma unei ploi de lumină aurie şi ea îi născuse un fiu, pe Perseu, nimicitorul Gorgonei, întrecut în eroism doar de Heracle. Tata mi-o întinse.
— Nu ne face de ruşine, îmi zise.
Sala cea mare îmi ajunse la urechi înainte s-o fi văzut, larma a sute de glasuri ce se izbeau de pereţii din piatră, zăngănitul pocalelor şi al platoşelor. Slugile deschiseseră larg ferestrele pentru a mai împrăştia gălăgia şi acoperiseră toţi pereţii cu tapiserii, dovada bogăţiei. Nu mai văzusem aţâţi bărbaţi laolaltă. Nu bărbaţi, m-am corectat singur.
Regi.
Am fost poftiţi să ne alăturăm celor prezenţi, pe banchetele aşternute cu piei de vacă. Slujitorii se traseră în spate, contopindu-se cu umbrele. Tata mă prinse de guler cu degetele, prevenindu-mă
astfel să nu-ncep să mă fâţâi.
În încăpere plutea un aer de violenţă, cu toţi prinţii, eroii şi regii aceia care se întreceau pentru a pune mâna pe un singur trofeu, însă
ne pricepeam să simulăm că suntem civilizaţi. Rând pe rând, toţi tinerii aceia ce se făleau cu pletele lor lucitoare, mijlocul mlădios şi veşmintele în culori bogate se prezentară în faţa adunării. Mulţi erau
13
fii sau nepoţi de zei. Despre toţi se scrisese câte un cânt, două sau mai multe, care le slăveau isprăvile. Tindar îi întâmpina pe rând, le primea darurile, pe care le aşeza apoi în mormanul din mijlocul sălii, şi-l poftea pe fiecare să vorbească şi să-şi pledeze cauza.
Tata era cel mai bătrân dintre ei, cu excepţia celui care, atunci când îi veni rândul, se prezentă drept Filoctet.
