— Prea târziu, Teucer, zise Odiseu, acoperind larma. Fata mi-a fost făgăduită mie.

N-am mai apucat să aud nimic. Mâna tatei mă apucă de umăr, trăgându-mă cu furie de pe banchetă.

— Aici nu mai e de noi.

Am plecat spre casă chiar în aceeaşi seară; am încălecat iarăşi pe măgăruş, dezamăgit până-n adâncul sufletului: nu mi se îngăduise nici măcar să zăresc chipul de legendă al Elenei.

Tata n-a mai pomenit niciodată de călătoria aceea, iar odată ce-am ajuns acasă, faptele au început să mi se preschimbe în chip ciudat în amintire. Sângele şi legământul, sala plină de regi: toate păreau depărtate şi şterse, precum ceva urzit de vreun aed, nu ceva ce trăisem chiar eu. Chiar îngenuncheasem în faţa lor? Dar legământul pe care-l rostisem? Mi se părea absurd până şi gândul la el, prostesc şi cu neputinţă, aşa cum îţi apare un vis în miezul zilei.

 20 

Capitolul 3

Eram pe un câmp. Aveam în mâini două perechi de zaruri primite în dar. Nu de la tata, lui nu i-ar fi trecut niciodată prin cap aşa ceva.

Nici de la mama, care uneori nu mă recunoştea. Nu mai ştiam cine mi le dăduse. Vreun rege venit pe la noi? Vreun nobil dornic să parvină?

Zaruri cioplite în fildeş, încrustate cu onix şi netede sub deget. Era sfârşit de vară şi gâfâiam după ce venisem din palat tot într-o fugă.

Din ziua alergărilor fusesem trecut în grija unui bărbat care urma să

mă înveţe toate artele noastre sportive: boxul, lupta cu sabia şi suliţa, aruncarea discului. Însă scăpasem de el şi mă simţeam uşor ca un fulg, ameţit de plăcerea solitudinii. Nu mai fusesem singur de săptămâni întregi.

Apoi apăru băiatul. Îl chema Clisonim şi era fiul unui nobil care venea adesea la palat. Mai vârstnic, mai solid şi neplăcut de musculos.

Zărise lucirea zarurilor în palma mea. Cu o privire pofticioasă, întinse mâna.

— Ia să le văd şi eu.

— Nu.

Nu voiam să le-atingă cu degetele lui groase şi murdare. Eu eram prinţ, chiar dacă mărunt de statură. N-aveam nici măcar dreptul ăsta?

Însă feciorii de nobili se învăţaseră ca eu să joc după cum îmi cântau ei. Ştiau că tata n-o să se amestece.

— Le vreau eu.

Încă nu se sinchisea să treacă la ameninţări. L-am urât pentru asta.

Ar fi trebuit să fiu vrednic de ameninţări.

— Nu.

— Dă-mi-le, zise înaintând.

— Sunt ale mele.

Mi-au crescut colţi. Dădeam să muşc precum potăile care se-ncaieră pentru resturile de la mesele noastre.

Dădu să le-apuce şi l-am împins în spate. Se împletici, iar eu m-am bucurat. N-o să pună el laba pe ce-i al meu.

— Hei!

Îl apucase furia. Eram mititel şi se zvonea că sunt slab de minte.

 21 

Dacă dădea înapoi, se făcea de ruşine. Veni spre mine, roşu la faţă.

Fără să vreau, am făcut un pas în spate. Atunci zâmbi batjocoritor.

— Laşule.

— Nu-s laş, am zis cu glas răstit, aprinzându-mă tot.

— Tatăl tău aşa te crede, rosti el răspicat, de parc-ar fi savurat fiecare cuvânt. L-am auzit cum i-a zis tatei.

— Ba nu.

Însă ştiam că îi zisese.

Băiatul veni mai aproape. Ridică pumnul.

— Mă faci mincinos?

De-acum, ştiam c-o să mă lovească. Aştepta doar să-i dau un pretext. Îmi închipuiam cum vorbise tata. Laş. Mi-am proptit mâinile în pieptul lui şi am împins cât am putut de tare. Pământul nostru era acoperit cu păşuni şi grâne. Doar nu te răneşti de la o căzătură.

Îmi caut scuze. Era, de asemenea, acoperit cu bolovani.

Se izbi surd cu capul de-o piatră şi l-am văzut cum holbează ochii, uluit. În jurul lui, pământul începu să sângereze.

Mă zgâiam gâtuit de groază la isprava mea. Până atunci, nu mai văzusem un om murind. Tauri şi capre da, până şi peşti, care se sufocau fără să verse sânge. Desigur, văzusem aşa ceva în picturi, tapiserii, figurile negre desenate pe tipsiile noastre. Dar nu asta: horcăiturile sufocate şi degetele scurmând pământul. Mirosul scursurilor lepădate de trup. Am luat-o la goană.

Ceva mai târziu mă găsiră la gleznele noduroase ale unui măslin.

Eram moale şi palid, înconjurat de propria-mi vomă. Pierdusem zarurile în fugă. Tata mă privi crunt de sus, cu buzele răsfrânte, dezgolind dinţii galbeni. La un gest al lui, slugile mă apucară şi mă

duseră înăuntru.

Familia băiatului ceru fie surghiunul neîntârziat, fie moartea. Erau puternici şi era fiul lor cel mai mare. I-ar fi îngăduit, poate, regelui să

le pârjolească pământurile sau să le necinstească fiicele, dacă primeau în schimb bani. Dar de fii nu te atingi. Pentru una ca asta, nobilii stârneau răzmeriţe. Ştiam toţi regulile; ne agăţam de ele ca să evităm haosul ce ne păştea mereu. Vrajba ucigaşă. Servitorii făceau semnul care să-i apere de rău.

Tata luptase cu disperare toată viaţa ca să nu-şi piardă tronul şi nu

 22 