Tata împietrise lângă mine. Uneltiri. Nu numai el avea chipul întunecat de furie.

— Adevărat, însă acum vin cu o soluţie. Îşi întinse mâinile goale.

N-am adus niciun dar şi n-am de gând s-o peţesc pe Elena. Eu domnesc, cum s-a zis prea bine, peste pietre şi capre. În schimbul soluţiei, îţi cer răsplata despre care ţi-am vorbit deja.

— Spune-mi soluţia şi răsplata va fi a ta.

Iarăşi o mişcare aproape de neobservat pe podium. Mâna unei femei zvâcnise pe veşmântul însoţitoarei sale.

— Atunci iat-o. Socot că trebuie s-o lăsăm pe Elena să hotărască.

Odiseu tăcu, pentru a lăsa loc murmurelor de neîncredere; femeile nu aveau niciun cuvânt de zis în asemenea treburi.

— În felul acesta, nimeni nu-ţi poate găsi vreo vină. Însă trebuie să

hotărască acum, în clipa asta, pentru că astfel nu se va putea zice c-ai sfătuit-o sau ai învăţat-o tu ce să facă. Şi – ridică un deget – înainte să

aleagă, toţi bărbaţii de faţă trebuie să se lege cu jurământ: să sprijine hotărârea Elenei şi să-i apere bărbatul împotriva oricui ar vrea să i-o răpească.

Am simţit cum neliniştea cuprinde sala. „Un jurământ?” Şi încă

într-o treabă atât de neobişnuită ca alegerea soţului de către femeie?

Toţi erau bănuitori.

— Prea bine. Tindar, pe al cărui chip nu se citea nimic, se întoarse către femeile ascunse sub văluri. Elena, te-nvoieşti?

Glasul ei jos şi minunat răzbătu până-n toate ungherele sălii.

— Da.

Atâta zise, dar am simţit cum se-nfioară toţi bărbaţii din jur. Deşi eram doar un copil, m-am cutremurat şi eu, minunându-mă ce putere avea această femeie care, dinapoia vălului ei, era în stare să pună pe jar o sală. Despre pielea ei, ne-am amintit cu toţii dintr-odată, se zvonea că e ca suflată cu aur, iar despre ochi, că erau întunecaţi şi luminoşi ca pietrele netede de obsidian pe care le primeam în

 18 

schimbul măslinelor noastre. În clipa aceea, ea preţuia cât tot mormanul de comori din mijlocul sălii şi încă pe-atât. Pentru ea ne-am fi dat vieţile.

Tindar încuviinţă din cap.

— Atunci aşa să fie. Toţi cei ce vor să se lege cu jurământ s-o facă

acum.

Am auzit mormăituri şi câteva glasuri pe jumătate mânioase. Dar nimeni n-a plecat. Vocea Elenei şi vălul fluturat lin de răsuflarea ei ne ţintuiau locului pe toţi.

Un preot chemat degrabă duse o căpriţă albă la altar. Aici, înăuntru, era de preferat unui taur ce-ar fi împroşcat podeaua de piatră cu sânge murdar din gâtul despicat. Animalul muri repede, iar bărbatul amestecă sângele întunecat cu cenuşa de chiparos din foc. În liniştea sălii, se auzea vasul sfârâind.

— Tu primul, zise Tindar, arătându-l pe Odiseu.

Până şi un copil de nouă ani îşi dădea seama că aşa era drept.

Odiseu se arătase deja mult prea şiret. Legăturile şubrede dintre noi ţineau doar atâta vreme cât niciunuia nu i se îngăduia să fie mult mai puternic decât altul. Plimbându-mi privirea prin sală, am văzut zâmbete înfumurate şi mulţumirea ce se citea pe chipurile unora dintre regi; nu va avea cum să scape din propriul laţ.

Pe buzele lui Odiseu se aşternu un surâs.

— Fireşte. Cu toată plăcerea.

Însă bănuiam că nu simţea nicio plăcere. În timpul jertfei îl văzusem cum se trage în spate, în umbre, ca pentru a fi dat uitării.

Acum se ridică şi se îndreptă spre altar.

— Elena, zise Odiseu oprindu-se, cu mâna întinsă spre preot, ţine minte că mă leg cu jurământ ca tovarăş, şi nu ca peţitor. Nu ţi-ai putea ierta-o în veci, dacă m-ai alege pe mine.

Vorbise pe un ton glumeţ care iscă ici-colo râsete. Cu toţii ştiam că

nu era cu putinţă ca o fiinţă atât de strălucitoare ca Elena să-l aleagă

pe regele Itacăi cea stearpă.

Preotul ne chemă pe rând la vatră şi ne însemnă încheieturile mâinilor cu sânge şi cenuşă, ce ne legau ca nişte lanţuri. Am recitat jurământul, rostind după el cuvintele, cu braţele ridicate la vedere.

Când ultimul bărbat se întoarse la locul său, Tindar se ridică în

 19 

picioare.

— Acum alege, fiica mea.

— Menelau, zise ea fără şovăială, lăsându-ne pe toţi buimaci.

Ne aşteptaserăm la un răstimp apăsător, la nehotărâre. M-am întors spre roşcovan, care se ridică cu un surâs lăţit pe faţă.

Neţinându-şi în frâu bucuria, îşi plesni peste spinare fratele taciturn.

În jur domneau mânia, dezamăgirea şi chiar jalea. Însă nimeni nu duse mâna la sabie; sângele închegat ni se uscase pe încheietură.

— Aşa să fie, zise Tindar, ridicându-se la rândul său. Mă bucur să

primesc încă un Atrid în familia mea. Ţi-o dau pe Elena, aşa cum vrednicul tău frate mi-a cerut-o cândva pe Clitemnestra.

O arătă pe femeia mai înaltă, de parcă o poftea să se ridice. Ea nu se mişcă. Poate nu-l auzise.

— Cum rămâne cu a treia fată? strigă un ins mărunţel, care stătea lângă uriaşul Aiax. Nepoata ta. Nu mi-o dai mie?

Bărbaţii izbucniră în râs, bucurându-se că apăsarea din aer se mai risipise.