— Elena va fi regina palatului meu. Căci, după cum ştii, soaţa mea nu e-n stare să domnească. Sunt mai presus în bogăţii decât toţi tinerii aceştia, iar faptele mele vorbesc de la sine.
— Credeam că fiul tău este cel care a venit în peţit.
Am înălţat ochii, auzind glasul cel nou. Era un bărbat care nu mai vorbise. Era ultimul din şir, şedea în largul său pe banchetă, iar părul ondulat îi lucea sub lumina focului. Pe picior avea o cicatrice neregulată, o cusătură ce-i brăzda carnea smeadă de la călcâi până la genunchi, înconjurând muşchii pulpei şi adâncindu-se în umbra de sub tunică. Trebuie să fi fost un pumnal, mi-am zis, sau ceva asemănător; arma care spintecase carnea de jos în sus, lăsase în urmă
o rană cu margini dantelate, a cărei moliciune contrasta izbitor cu gestul violent ce o pricinuise.
Tata se mânie pe dată.
— Fiu al lui Laertes, nu ţin minte să te fi poftit să deschizi gura.
Bărbatul zâmbi.
— Nu m-a poftit nimeni. M-am vârât în vorbă. Însă n-ai de ce să te temi de amestecul meu. N-am niciun interes îndrituit în toată
povestea asta. Vorbesc doar în calitate de privitor.
O mişcare discretă de pe podium îmi atrase privirea. Una dintre siluetele acoperite de văluri se foise.
— Ce vrea să-nsemne asta? întrebă tata, încruntat. Dacă n-a venit pentru Elena, atunci ce caută aici? N-are decât să se ducă la pietrele şi la caprele lui.
Bărbatul ridică din sprâncene, dar nu răspunse. Nici Tindar nu dădu vreun semn de mânie.
— Dacă fiul tău e peţitor, aşa cum zici, atunci îngăduie-i să se prezinte.
Până şi eu am ştiut că-mi venise rândul să vorbesc.
— Sunt Patrocle, fiul lui Menoitius. Glasul îmi părea ascuţit şi piţigăiat, deoarece nu mai vorbisem de atâta vreme. Am venit s-o peţesc pe Elena. Tatăl meu e rege, din neam de regi.
Altceva n-am mai ştiut ce să zic. Tata nu mă învăţase nimic; nu se
16
gândise că Tindar mă va pune să vorbesc. M-am ridicat şi am dus amfora la mormanul de daruri, aşezând-o cu grijă să nu se răstoarne.
M-am întors la banchetă. Nu mă făcusem de râs tremurând sau împiedicându-mă şi nu spusesem nimic prostesc. Însă faţa îmi ardea de ruşine. Ştiam cum mă vedeau toţi bărbaţii aceia.
Fără să ia seama, şirul peţitorilor se perindă mai departe. Bărbatul care îngenunchea acum era o matahală de om, înălţându-se deasupra tatei cu jumătate din statura lui, şi mai era şi spătos. În spatele lui, doi slujitori sprijineau un scut uriaş, care părea să facă parte lăuntrică
din ţinuta sa, ajungându-i din călcâie până-n creştet; niciun om de rând n-ar fi fost în stare să-l poarte. Şi nu era doar de ochii lumii: muchiile scrijelite şi ciobite stăteau mărturie că trecuse prin multe bătălii. Aiax, fiul lui Telamon, aşa se prezentă colosul. Era scurt şi necioplit la vorbă şi pretindea că ar fi coborât din Zeus, prezentând statura sa urieşească drept dovadă că străbunicul său îşi vărsa încă
binecuvântările asupra neamului. Adusese în dar o suliţă cu mâner de lemn mlădiu, frumos cioplit. Vârful călit în foc lucea sub lumina torţelor.
În sfârşit, veni rândul bărbatului cu cicatricea.
— Ei bine, fiu al lui Laertes, zise Tindar, întorcându-şi trupul pe tron pentru a-l privi, ce are de zis un privitor dezinteresat despre cum merg lucrurile aici?
Bărbatul se lăsă pe spate.
— Aş vrea să aflu cum ai de gând să-i convingi pe cei refuzaţi să
nu-ţi declare război. Ţie sau fericitului soţ al Elenei. Văd deja o mână
de oameni gata să-şi sară unul celuilalt la beregată.
— Pari să te veseleşti.
— Nebunia omenească mă înveseleşte, răspunse bărbatul, ridicând din umeri.
— Fiul lui Laertes îşi bate joc de noi!
Vorbise uriaşul, Aiax, al cărui pumn încleştat era mare cât capul meu.
— Nici vorbă, fiu al lui Telamon!
— Atunci cum vine asta, Odiseu? O dată-n viaţă, spune ce gândeşti.
Nu-l mai auzisem pe Tindar să grăiască atât de tăios.
17
Odiseu ridică iar din umeri.
— A fost un joc primejdios, cu toate comorile şi faima pe care le-ai câştigat. Toţi bărbaţii aici de faţă sunt vrednici şi ei o ştiu prea bine.
N-o să se lase aşa de uşor respinşi.
— Mi-ai zis deja toate astea între patru ochi.
