Lemnul era ieftin, se găsea pe toate drumurile, cântărea mult şi uzurpa locul aurului. Însă era o liră atât de frumoasă, încât nimeni n-ar fi putut avea obiecţii; fusese parte din zestrea mamei. Mergeam călare şi-mi tot vâram mâna-n desagi ca să-i mângâi lemnul lustruit.
Bănuiam că mă ducea spre sala tronului, unde aveam să
îngenunchez şi să-mi exprim recunoştinţa, dar slujitorul se opri fără
veste la o uşă lăturalnică. Regele Peleu nu era în palat, îmi zise el, aşa că urma să mă prezint în faţa fiului său. M-am neliniştit. Nu pentru asta mă pregătisem, repetându-mi vorbe supuse pe măgăruşul meu.
Fiul lui Peleu. Încă-mi aminteam cununa întunecată pe pletele-i bălaie, tălpile trandafirii lucind pe fâşia pentru alergări. Aşa se cuvine să fie un fiu.
Stătea tolănit pe spate pe o banchetă lată, căptuşită cu perne, şi ţinea pe burtă o liră, pe care o ciupea alene. Nu mă auzi când am intrat sau nu vru să se uite. Aşa am început să înţeleg care-mi era locul acolo. Până atunci fusesem un prinţ, aşteptat şi anunţat. Acum eram o persoană neînsemnată.
Am mai făcut un pas în faţă, târşâindu-mi picioarele, iar el îşi lăsă
capul într-o parte, ca să mă privească. În cei cinci ani care trecuseră
de când îl văzusem, se lepădase de rotunjimile prunciei. Am rămas cu gura căscată, străbătut de un fior rece, observând cât de frumos era, cu ochii verzi adânci şi trăsăturile delicate, de fată. Pe dată m-a lovit dezgustul, ţâşnind ca un izvor. Eu nu mă schimbasem atât de mult, nici atât de prielnic.
El căscă, cu pleoapele grele.
— Cum te cheamă?
Regatul lui era cât jumate, cât un sfert, cât o optime din regatul tatei, eu ucisesem un băiat şi fusesem surghiunit, iar el tot nu ştia cine sunt. Mi-am încleştat fălcile şi n-am vrut să deschid gura.
Întrebă iarăşi, mai tare:
— Cum te cheamă?
Tăcerea îmi putea fi iertată prima oară, poate nu-l auzisem. Dar nu şi-a doua oară.
— Patrocle.
La naştere, tata, plin de speranţă, dar nesocotit, îmi dăduse acest nume pe care-l simţeam amar pe limbă. „Mândria tatălui”, asta
25
însemna. Am aşteptat să glumească, să facă vreo glumă proastă pe seama ruşinii de care mă acoperisem. Dar n-a fost aşa. Mi-am zis că
poate-i prea nătâng să-l ducă mintea la asta.
Se întoarse pe-o parte, spre mine. O şuviţă de aur îi intrase în ochi şi suflă, îndepărtând-o.
— Mă numesc Ahile.
Mi-am săltat doar un pic bărbia, în semn de răspuns. Ne-am privit o secundă. Apoi clipi şi căscă iar, larg, ca pisicile.
— Bine-ai venit în Ftia.
Crescusem şi eu într-un palat, aşa că ştiam când sunt trimis la plimbare.
În acea după-amiază am descoperit că nu eram singurul copil lăsat în grija lui Peleu. Umilul rege părea să aibă din belşug fii de pripas. Şi el fugise pe vremuri de acasă, se zicea, şi i se dusese vorba că era milos cu cei aflaţi în exil. Pat mi-era o saltea de paie, într-o odaie lungă, ca o cazarmă militară, plină de alţi băieţi care se încăierau sau leneveau acolo. Un slujitor îmi arătă unde-mi fuseseră puse lucrurile.
Câţiva băieţi ridicară capetele, privindu-mă. Unul dintre ei intră în vorbă cu mine şi mă întrebă cum mă cheamă. Pesemne că i-am zis. Se întoarseră la jocurile lor. Nimeni de seamă. M-am dus ţeapăn la salteaua mea şi am aşteptat să vină vremea cinei.
În amurg, ne chemă la masă sunetul unui clopot de bronz lovit undeva în adâncurile întortocheate ale palatului. Băieţii lăsară baltă
jocurile şi dădură năvală pe hol. Ansamblul era clădit ca o crescătorie de iepuri, cu o sumedenie de coridoare întortocheate, ce dădeau brusc în odăi. A fost cât pe aici să mă împiedic de călcâiele băiatului din faţă, de teamă să nu fiu lăsat în urmă şi să mă rătăcesc.
Sala de mese era lungă şi se găsea în partea din faţă a palatului, cu ferestre ce dădeau spre poalele Muntelui Othri. Era destul de încăpătoare încât să putem mânca toţi odată şi să mai rămână loc şi pentru alţii. Peleu era un rege care iubea petrecerile şi distracţiile.
Ne-am aşezat pe banchetele de stejar, la mese scrijelite de blidele trântite acolo de-a lungul anilor. Mâncarea era simplă, dar din belşug: peşte sărat şi pâine groasă, brânză amestecată cu ierburi. Nu tu carne de capră sau taur, care era doar pentru neamurile regeşti sau cu
26
ocazia sărbătorilor. În cealaltă parte a sălii am zărit lucirea unor plete bălaie în lumina lămpilor. „Ahile.” Stătea cu un grup de băieţi cu gurile căscate de-atât râs de ceva ce zisese sau făcuse el. „Aşa se cuvine să fie un prinţ.” M-am uitat în jos, la pâinea zgrunţuroasă pe care-o ţineam între degete.
După cină aveam voie să facem ce poftim. Câţiva băieţi se strânseră într-un colţ.
— Vrei să joci? mă întrebă unul dintre ei.
Pletele îi atârnau încă în bucle de copil; era mai mic decât mine.
— Să joc?
— Zaruri.
Deschise palma să mi le arate, oscioare cioplite, cu picăţele negre de vopsea. M-am uitat, apoi m-am dat în spate.
