silească să plec, indiferent câţi băieţi ar fi adus cu el.

M-am aşezat pe ultimul loc gol, cu umerii încordaţi, gata de bătaie.

Băieţii de pe cealaltă parte a mesei gesticulau şi flecăreau despre o suliţă şi despre o pasăre care murise pe ţărm şi despre întrecerile din primăvară. Nu-i auzeam. Prezenţa lui era ca o pietricică strecurată în încălţări, mi-era cu neputinţă să n-o iau în seamă. Pielea lui avea culoarea uleiului de măsline proaspăt tescuit şi era netedă ca lemnul lustruit, fără juliturile şi petele cu care eram presăraţi toţi ceilalţi.

Masa se termină şi blidele fură luate. O lună plină, tomnatică, muiată în portocaliu, plutea în amurg, dincolo de ferestrele sălii. Iar Ahile tot mai zăbovea. Îşi dădu absent părul la o parte din ochi; crescuse în săptămânile scurse de când mă aflam acolo. Se întinse spre un blid cu smochine de pe masă şi luă câteva în mâini.

Cu o răsucire din încheietură, azvârli smochinele în aer, una, două, trei, jonglându-le cu atâta băgare de seamă, încât pieliţa plăpândă le rămase teafără. O adăugă pe a patra, apoi pe a cincea. Băieţii chiuiau şi băteau din palme. Mai multe, mai multe!

Poamele zburau prin aer, amestecându-şi culorile, atât de iute, că

parcă nici nu-i atingeau mâinile, făcând singure tumbe. Jongleria era un joc ieftin, de saltimbanci şi cerşetori, însă el îl preschimba în altceva, într-un model însufleţit pictat în aer, atât de frumos, încât nici măcar eu nu puteam să mă prefac nepăsător.

Privirea lui, care urmărise rotirea poamelor, se întoarse o clipă spre

 30 

mine. Nici n-am apucat să-mi întorc ochii, că-mi zise, încet, dar limpede:

— Prinde.

O smochină se desprinse din model şi desenă o boltă elegantă spre mine. Îmi căzu în căuşul palmelor, moale şi călduţă. I-am auzit pe băieţi chiuind.

Pe rând, Ahile prinse restul poamelor şi le puse la loc pe masă, cu o înfloritură de artist. În afară de ultima, pe care o mâncă, retezând cu dinţii pulpa întunecată pentru a dezveli seminţele rozalii. Poama era coaptă bine, zeama dădea pe-afară. Fără să mă gândesc, am dus-o la buze pe cea azvârlită de el. Dulceaţa ei zgrunţuroasă îmi umplu gura; simţeam pieliţa pufoasă pe limbă. Pe vremuri, îmi plăcuseră mult smochinele.

Se ridică în picioare, iar băieţii îşi strigară în cor cuvintele de rămas-bun. M-am gândit c-o să-mi mai arunce o privire. Însă el ne întoarse spatele şi se făcu nevăzut în odaia lui din cealaltă aripă a palatului.

A doua zi, Peleu se întoarse la palat, iar eu am fost adus dinaintea lui, în sala tronului care duhnea a fum, de la tisa ce ardea în vatră.

Am îngenuncheat aşa cum se cuvine, l-am salutat, iar el mă răsplăti cu faimosul său zâmbet milos.

— Patrocle, i-am spus când mă întrebă cum mă cheamă.

Mai că mă obişnuisem de-acum cu numele acesta sărac, care nu mai era urmat de cel al tatălui meu. Peleu încuviinţă. Mi se părea bătrân şi gârbovit, însă n-avea mai mult de cincizeci de ani, era de-o vârstă cu tata. Nu arăta a bărbat în stare să cucerească o zeiţă sau să

zămislească un fiu ca Ahile.

— Te afli aici pentru că ai ucis un băiat. Înţelegi asta?

Aceasta era cruzimea adulţilor. Înţelegi asta?

— Da, i-am răspuns.

Aş fi putut să-i zic mai multe, despre visele care mă lăsau năuc şi cu ochii roşii, despre ţipetele ce-mi scrijeleau gâtlejul când mi le înghiţeam. Cum străbăteau stelele bolta deasupra ochilor mei neadormiţi.

— Eşti bine-venit la curtea mea. Se poate să iasă totuşi din tine un

 31 

bărbat de ispravă.

Voia să mă aline.

Mai târziu în ziua aceea, poate de la el, poate de la vreo slugă care trăsese cu urechea, băieţii aflară în sfârşit pricina surghiunului meu.

Ar fi trebuit să mă aştept. Îi auzisem destul de des cum îi bârfeau pe alţii; zvonurile erau singura monedă de schimb între ei. Şi totuşi m-a mirat să-i văd aşa schimbaţi dintr-odată, să observ cum le înfloreşte frica şi fascinaţia pe chipuri, atunci când treceam pe lângă ei. Acum până şi cel mai îndrăzneţ şoptea o rugă dacă se-atingea din întâmplare de mine: putea să se-aleagă cu ghinion, iar eriniile, furtunoasele noastre duhuri răzbunătoare, nu erau tot timpul scrupuloase. Băieţii stăteau la adăpost şi priveau vrăjiţi. Ce zici, îi vor bea sângele?

Simţeam cum mă strânge ceva de gât, atunci când îi auzeam şuşotind, şi că mâncarea se preschimbă în cenuşă. Mi-am împins blidul în lături şi m-am dus să caut un ungher, un coridor gol unde să

nu mă tulbure decât slugile aflate în trecere. Lumea-mi mărginită se îngustă şi mai mult: mai rămăseseră doar crăpăturile din podea, spiralele sculptate în pereţii de piatră. Când le urmam cu degetul, scârţâiau uşor.

— Am auzit că aici eşti.

Un glas limpede, ca pâraiele după dezgheţ.

Am ridicat iute capul. Eram într-o cămară, ghemuit cu genunchii la piept, între amforele cu ulei gros, de măsline. Mă visasem peşte, argintat de soare într-un salt deasupra mării. Valurile se topiră, preschimbându-se iarăşi în amfore şi saci cu grâne.

Ahile stătea deasupra mea. Mă privea serios, cu ochii lui verde neschimbător. M-am zbârlit tot de vinovăţie. Nu acolo trebuia să mă

aflu şi o ştiam prea bine.

— Te-am căutat, îmi zise.

Vorbele lui nu vădeau niciun simţământ anume, nu puteam ghici nimic în ele.

— Nu te-ai dus la lecţiile de dimineaţă.

M-am înroşit la faţă. O furie surdă se înălţă din spatele vinovăţiei.

 32 

Avea dreptul să mă mustre, însă îl uram pentru asta.

— De unde ştii? Tu nu participi niciodată.

— Dascălul a vorbit cu tata.

— Şi tatăl tău te-a trimis după mine.

Voiam să se simtă prost că ducea vorba.

— Nu, ci am venit de la mine putere. Glasul îi era calm, dar am văzut cum strânse uşor din maxilare. I-am auzit vorbind. Am venit să