— Un fârtat de-al lui Heracle, şopti bărbatul de lângă noi, cu o preţuire pe care-am înţeles-o.
Heracle era cel mai măreţ dintre eroii noştri, iar Filoctet îi fusese tovarăşul cel mai apropiat, singurul care mai trăia. Avea părul cărunt, iar pe degetele groase i se zăreau tendoanele proeminente, semnul puterii dibace a arcaşului. Şi într-adevăr ridică cel mai mare arc pe care-l văzusem în viaţa mea, din lemn de tisă lustruit, cu piele de leu acolo unde îl apuca mâna.
— Arcul lui Heracle, anunţă el, pe care mi l-a dat cu glas de moarte.
În regatul nostru, arcul era privit cu dispreţ, ca armă a laşilor. Însă
nimeni n-ar fi putut zice una ca asta despre arcul acela; toţi îl priveam smeriţi, gândindu-ne la forţa celui care reuşea să-l întindă.
Următorul bărbat, sulemenit la ochi ca femeile, îşi rosti numele.
— Idomeneu, regele Cretei.
Era zvelt, iar când stătea în picioare, părul îi ajungea până-n talie.
Darul său era fier din cel rar – o secure cu două tăişuri.
— Simbolul poporului meu.
Mişcările lui îmi aminteau de dansatorii îndrăgiţi de mama.
Urmă Menelau, fiul lui Atreu, aşezat lângă huiduma de frate-său, Agamemnon, mare cât un urs. Părul lui Menelau era roşu de-ţi lua ochii, ca bronzul lucrat în forjă. Era vânjos la trup, îndesat şi vânos, plin de viaţă. Oferea un dar bogat, o pânză vopsită frumos.
— Cu toate că domniţei nu-i trebuie nicio podoabă, adăugă el zâmbind.
Vorbise frumos. Mi-am dorit să-mi vină şi mie în minte asemenea vorbe meşteşugite. Eu eram singurul sub douăzeci de ani şi nu mă
trăgeam din niciun zeu. Poate că feciorul bălai al lui Peleu n-ar fi fost mai prejos decât ceilalţi, mi-am zi, însă tatăl său nu-l pusese pe drumuri.
14
Se perindară un bărbat după altul, până când numele începură să
mi se amestece în minte. Atenţia mi-a fost atrasă de podium, unde am observat, pentru prima oară, trei femei înveşmântate în văluri, ce stăteau lângă Tindar. Am tot privit pânzele albe ce le acopereau chipurile, încercând să zăresc măcar un crâmpei din femeile ce-şi tăinuiau feţele. Tata dorea ca una dintre ele să-mi devină mireasă.
Trei perechi de mâini gingaşe, împodobite cu brăţări, stăteau cuminţi în poale. Una dintre femei era mai înaltă decât celelalte. Mi s-a părut că desluşesc o şuviţă întunecată iţindu-se din partea de jos a vălului.
Elena e bălaie, mi-am amintit. Aşadar nu era ea. Încetasem să-mi mai plec urechea la regi.
— Bine-ai venit, Menoitius.
Am tresărit auzind numele tatei. Tindar se uita la noi.
— Am aflat cu tristeţe despre moartea soaţei tale.
— Soaţa mea trăieşte, Tindar. Iată-l pe feciorul meu, venit să-ţi ceară fiica de soţie.
În liniştea ce se lăsase, am îngenuncheat, ameţit de chipurile din jur, răsucite spre mine.
— Feciorul tău încă nu e bărbat.
Glasul lui Tindar părea să vină de departe şi nu lăsa să se ghicească
nimic.
— Nici nu trebuie să fie. Sunt eu pentru amândoi.
Ai noştri se dădeau în vânt după asemenea glume îndrăzneţe şi fudule. Însă de acea dată nu râse nimeni.
— Înţeleg, zise Tindar.
Podeaua de piatră îmi pătrundea în piele, însă nu m-am urnit.
Eram obişnuit să stau în genunchi. Până în clipa aceea, nu-mi mai fusese dat să mă bucur că învăţasem să îngenunchez în sala tronului de acasă.
În tăcerea atotcuprinzătoare, tata vorbi din nou:
— Alţii ţi-au adus bronz şi vin, uleiuri şi lână. Eu îţi aduc aur şi nu-i decât o mică parte din ce am în visterie.
Mângâiam conştient amfora frumoasă, atingând figurile din poveste: Zeus desprins din şuvoiul de raze, prinţesa speriată, împreunarea lor.
— Eu şi fiica mea îţi suntem recunoscători că ne-ai adus un dar
15
atât de însemnat, deşi ţie îţi pare mărunt.
Din rândurile regilor se înălţă un murmur. Vorbele acelea erau înjositoare, însă tata nu părea să-şi dea seama. M-am înroşit.
