Go to page:

Text Size:

 333 

era doar tăcerea nopţii şi noi doi care alergam pe uliţe. Plămânii mă

dureau puţin, dar asta era lipsit de importanţă, pentru că în curând urma să nu mai am nevoie de ei.

Drumul trecea prin cetate şi cobora spre mare. Eu eram lentă şi grasă după un an în care zăcusem în pat, însă el nu iubise niciodată

mişcarea, astfel că era de asemenea gras şi lent. Ţărâna lăsă loc nisipului, rece şi gros sub tălpile mele, apoi am trecut pe prundiş, care nu mă incomodase niciodată, pentru ca în cele din urmă să

ajung la valuri. M-am aruncat în apă, luptându-mă să trec de zona unde se spărgeau talazurile şi îndreptându-mă către marea deschisă.

După o clipă, am auzit plescăiturile soţului meu care mă urma.

Apa nu era elementul meu. Mă trăgea de haine, în timp ce înotam.

„Încă niţel”, mi-am spus. Îl puteam auzi venind; după ce ridicase marmură toată viaţa, braţele îi erau mai puternice decât ale mele. Am simţit apa tremurând lângă laba piciorului meu, când el încercă şi aproape reuşi să mă prindă. M-am uitat înapoi şi am văzut cât de aproape era el şi cât de departe era ţărmul în urma noastră. Apoi mâna lui îmi prinse glezna şi o smuci, trăgându-mă către el ca pe o sfoară, cu câte o mână pe rând, după care ajunse cu totul lângă mine şi mă apucă de gât, cu chipul lipit de chipul meu.

Cred că se aşteptase din partea mea să mă împotrivesc, să lupt cu ghearele şi cu dinţii. Eu l-am prins de jur-împrejur, strângându-mi degetele mâinilor laolaltă, ca să nu se poată elibera. Greutatea bruscă

ne-a afundat pe amândoi sub unde. El lovi din picioare şi flutură din braţe, căutând să revină la suprafaţă, însă eram mai grea decât crezuse şi valurile ne izbeau în guri, umplându-le cu apă. „Acum să

fie”, m-am rugat.

La început am crezut că era doar răceala apei. Mi se târa în sus pe degete şi pe braţe, care înţepeniră în jurul lui. El se luptă şi se zbătu, însă mâinile îmi erau încleştate şi sudate laolaltă şi nimic din ceea ce încercă nu le putu desface. Apoi răceala îmi cuprinse picioarele, şi pântecul, şi pieptul, şi indiferent cât de tare ar fi lovit el apa cu picioarele, nu ne putea readuce la aer. Mă lovi atunci pe mine, dar lipsit de vlagă şi n-am simţit nimic, doar cercul solid al braţelor mele şi greutatea corpului meu care cobora neîndurător.

El nu avea practic nicio şansă. Era doar carne. Am coborât laolaltă

 334 

prin beznă, iar frigul îmi sui prin gât şi-mi alungă culoarea de pe buze şi din obraji. M-am gândit la Paphos şi la cât de isteaţă era. M-am gândit la sora ei din piatră, liniştită pe patul ei. Am coborât printre curenţii mării, care se jucau cu noi, şi m-am gândit la crabii ce vor veni după el, suind pe umerii mei dalbi. Fundul mării era nisipos şi moale ca pernele. M-am cuibărit în el şi am dormit.

 335 

Dragă cititorule,

Galateea este doar o fărâmă, însă foarte dragă mie. Precum fraţii săi mai mari, Cântul lui Ahile şi Circe, a fost inspirată de un mit grecesc, dar pe care l-am abordat într-o altă manieră, pentru a atinge un scop diferit. În Circe şi Ahile m-am bazat pe multe tradiţii, încrucişând şi împletind diverse surse. Galateea a fost un răspuns, aproape exclusiv, la versiunea mitului lui Pygmalion oferită de Ovidiu în Metamorfoze.

Povestea lui Ovidiu este următoarea: sculptorul Pygmalion este îngrozit de prostituate, pe care le condamnă drept „necinstite” şi

„neruşinate”. Este atât de dezgustat de ele, încât respinge orice companie feminină şi, în schimb, începe să sculpteze o femeie din fildeş. El o face perfectă, aşa cum nicio femeie adevărată nu putea să

fie, şi se îndrăgosteşte de ea. Ovidiu descrie în detaliu modul în care Pygmalion mângâie corpul statuii, îl sărută, îl dezmiardă cu degetele.

În cele din urmă, el se roagă zeiţei Venus, care o aduce la viaţă pe femeia din fildeş. Pygmalion o îmbrăţişează, iar femeia, simţindu-i sărutările, se înroşeşte profund (spre deosebire de prostituatele de la care a pornit povestea şi care erau incapabile să roşească). Cei doi se căsătoresc şi au un copil. Ei trăiesc, teoretic, fericiţi până la adânci bătrâneţe.

Povestea lui Ovidiu a fost frecvent adaptată în muzică, dans, poezie, film şi literatură. Poetele Carol Ann Duffy şi Hilda Doolittle au scris replici ale mitului, la fel ca George Bernard Shaw, a cărui piesă Pygmalion a fost sursa filmului My Fair Lady. Ca mare parte din opera lui Ovidiu, istoria în sine nu prezintă foarte multă credibilitate.

În primul rând, este de fapt o poveste în interiorul unei poveşti, narată de un Orfeu copleşit de durere. Mulţi au fost fascinaţi de idila pe care o conţine: numeroase filme, ca Frumuşica, îi sunt în mod clar îndatorate. Alţii au văzut-o ca pe o metaforă a modului în care artiştii se îndrăgostesc de operele lor. Alţii (inclusiv eu) au fost deranjaţi de implicaţiile profund misogine ale poveştii. Sfârşitul fericit pentru Pygmalion este fericit doar dacă acceptăm mai multe idei respingătoare: că singura femeie bună este cea care nu are altă

 336 

calitate decât să placă bărbatului, fetişizarea purităţii sexuale feminine, legătura dintre fildeşul „ca neaua” şi perfecţiune, dominaţia imaginarului masculin asupra realităţii feminine. În versiunea lui Ovidiu, Galateea nu vorbeşte deloc. Încă şi mai relevant, ea nu capătă

un nume – este numită doar fecioara –, iar acesta a fost unul dintre puţinele detalii pe care le-am luat din alte surse. Ea este menită să fie un obiect care să se conformeze dorinţei şi nimic mai mult.

Galateea a apărut ca idee pe când lucram la Circe. Deşi cele două

femei sunt diferite în multe privinţe, ambele lor poveşti au în centru transformarea, găsirea libertăţii personale într-o lume care ţi-o refuză. Vocea Galateei mi-a ajuns la urechi târziu într-o noapte, ca un fulger. Încercam să adorm când personajul şi primele fraze din povestea ei mi-au apărut integral în minte. M-am ridicat şi am început să scriu.

De la bun început am ştiut că Galateea nu se află strict în aceeaşi lume mitologică cu Circe şi Cântul lui Ahile. Ea şi-a cerut propria lume şi, creând-o, m-am inspirat din multe lucrări din literatura feministă, ca şi din dragostea lui Ovidiu pentru depăşirea graniţelor şi combinarea genurilor. De acolo, personajul a continuat să crească – i-am iubit impasibilitatea uimitoare, inteligenţa şi curajul, complexitatea, capacitatea de a-şi păstra sănătatea mintală şi de a oferi în continuare iubire fiicei sale.

Cât despre Pygmalion, l-am acceptat exact aşa cum l-a creat Ovidiu. Când am scris Galateea, termenul incel1 nu era utilizat pe scară largă, dar Pygmalion este cu siguranţă un prototip al său. De milenii au existat bărbaţi care reacţionează cu groază şi dezgust faţă

de independenţa femeilor, bărbaţi care doresc femeile, dar care în acelaşi timp le urăsc şi se refugiază în fantezii de puritate şi control.

Cum ar fi să trăieşti cu un asemenea bărbat drept soţ? În ziua de azi sunt prea multe femei care ar putea răspunde la întrebarea asta. Însă

acesta este semnul unui mit-sursă de calitate; apa este atât de întinsă, încât poate străbate secolele.

1 Cuvânt format din abrevierea expresiei din limba engleză involuntary celibacy, în limba română: celibat involuntar; defineşte un membru al unei subculturi online, care este caracterizat prin faptul că îi consideră vinovaţi pe alţii pentru faptul că nu beneficiază de sex sau de o relaţie romantică (n. red.).

 337 