Fusese primul lucru la care mă gândisem, însă răspunsul acela îl făcu să se încrunte şi mai mult, deoarece ne aflam pe marginea stâncoasă a unei faleze deasupra mării, aşa că dacă aş fi încercat să ies pe fereastră, n-aş fi evadat, ci aş fi murit. De asemenea, nu eram nici măcar sigură că narcisele aveau un parfum.
— Întinde-te imediat, zise el. Apoi, după ce-i dădusem ascultare, îmi luă încheietura mâinii şi o ţinu cu atenţie. Ai pulsul încet, mai
320
spuse.
Bineînţeles că pulsul meu este încet, pentru că am fost făcută din piatră, totuşi n-am spus-o. Am scos doar un mmmm, un sunet care se străduia să fie simultan plin de căinţă şi interesat. M-am gândit că
dacă aş fi început să răsuflu iute în clipa când infirmiera închisese uşa, cam acesta ar fi fost momentul când aş fi putut leşina. Dar n-o făcusem, iar acum era prea târziu.
— Cred că m-aş simţi mai bine dacă m-aş putea plimba, am spus.
— Eşti prea slăbită, zise doctorul. Dac-ai păţi ceva, ce i-aş spune soţului tău?
— Eu am fost făcută din piatră, am spus. Nu pot păţi nimic dintr-o simplă plimbare.
— Ajunge, zise cu glasul acela care anunţa că va trimite după ceai.
Ceaiul este băutura pe care ei mi-o dau când eu nu vreau să stau întinsă, şi o detest, fiindcă ei stau lângă mine până o beau pe toată, iar după aceea mă doare capul, îmi simt limba grea şi urinez în pat.
M-am întins pe spate.
— Ai dreptate, am spus, aşa-i mai bine. Mmm, chiar mă simt bine.
L-am privit pe sub gene. Era bănuitor, aşa că m-am foit şi m-am ghemuit, aranjându-mă, chipurile, mai comod.
— Ai dreptate. Eram foarte obosită, dar nu-mi dădeam seama.
Am sperat că asta va fi suficient ca să scap de ceai.
— Ai grijă să rămâi aici, zise el. Soţul tău va veni azi să te vadă.
Iar eu mi-am spus că ar fi trebuit să-mi fi păstrat ghemuitul pentru altă dată, pentru că ei nu-mi dau ceai când vine soţul meu. El urăşte mirosul de urină şi-i place să-mi pot folosi limba.
M-am întins şi m-am aranjat în felul cuvenit. E uşor, pentru că am exersat de multe ori, dar, de asemenea, şi întrucât cred că o parte din mine, partea din piatră, îşi aminteşte şi este încântată să-şi reia vechile linii. Singura dificultate o reprezintă degetele; soţului meu îi place să spună că a muncit un an la ele pentru a le face să pară reale, nu nemişcate şi flasce, cum le fac sculptorii leneşi. Ca atare, trebuie să mă concentrez şi să le ţin exact aşa cum îi place lui, fiindcă altfel stric totul.
Timpul se scurse, n-am fost sigură cât de mult. Apoi am auzit prin uşă zornăitul monedelor şi exclamaţiile infirmierelor. Soţul meu este
321
destul de avut acum şi are suficient cât să plătească încă o mie de doctori care să-mi zică toţi să stau întinsă. El este bogat mulţumită
mie, dacă vreţi să ştiţi, dar nu-i place să spun asta. El zice că-i în primul rând darul zeiţei şi abia apoi al său, deoarece el m-a făcut din marmură. După ce m-am născut – şi poate că nu-i cuvântul potrivit, dar dacă nu este, atunci nu ştiu care poate fi acela – trezit? Eclozat?
Nu, asta-i şi mai rău. Nu sunt un ou.
De aceea, voi spune născut. După ce m-am născut, el a încercat să
mă ţină înăuntru cât a putut de mult, dar erau slugi pe-acolo şi oamenii au început să vorbească despre soţia sculptorului şi despre cât de ciudată era şi cum că asemenea frumuseţe vine doar de la zei.
Unii credeau, alţii nu, dar pe neaşteptate toţi au dorit statui făcute de el. Aşa că a sculptat fecioară după fecioară şi eu am spus: Crezi că
vreuna dintre ele va învia? Şi el a zis: Bineînţeles că nu, pentru că
oamenii ăştia nu sunt demni de darul zeiţei. Apoi mi-a zis din nou câtă grijă avusese de mine, cum mă înveşmântase în mătăsuri şi mă
împodobise cu flori şi bijuterii, şi-mi adusese scoici şi bile colorate, şi cum se rugase zeiţei în fiece seară. N-ar fi fost mai simplu să se fi însurat cu o fată din cetate? l-am întrebat. Cu târfele alea? întrebă el.
Nu vreau să am de-a face cu ele.
Uşa se deschise.
— Plecaţi şi nu ne deranjaţi, zise soţul meu către slujnice, cuvinte care nu erau, de fapt, necesare, întrucât ele nu ne deranjaseră
niciodată în anul ce trecuse.
Totuşi, în ultima vreme, soţul meu obişnuieşte să gândească
precum un potentat.
Se lăsă tăcere, deoarece el mă examina, cercetându-mi degetele şi tot restul. Nu am deschis ochii, pentru că rolul meu era să zac pe pat fără să mă clintesc, astfel ca el să poată murmura:
— Ah, frumoasa mea doarme.
De câteva ori în trecut, sforăisem încetişor în clipa aceea, doar pentru veridicitate, însă lui nu-i plăcuse.
— Doarme? zise el şi intră în odaie. Sunt un prost să spun aşa ceva.
