— Zece, am repetat acum. Nu doisprezece, poate?
— Nu, zise el.
— Îmi plac fetele la cincisprezece ani, am spus. Ieri infirmiera a adus-o pe fiica ei şi era minunat de frumoasă, întreaga ei faţă era plină de lumină.
— Nu mă interesează cele de cincisprezece ani, zise el. Nici fiica infirmierei.
— Bineînţeles că nu.
I-am mângâiat pieptul cu degetele mele perfecte. Am încercat să
adopt un ton destins şi nepăsător, aproape ca un căscat indiferent.
— Ce face Paphos, iubitul meu?
— Bine, zise el.
Doar cuvântul acela hâd care nu-nseamnă nimic.
— E fericită?
— Cum ar putea fi, după tot ce a făcut mama ei?
Eram pregătită pentru asta şi am picurat lacrimile pe pieptul lui.
324
— Îmi pare atât de rău, scumpule. Aş dori să mă pot revanşa cumva faţă de ea.
El mă împinse într-o parte şi se ridică în capul oaselor.
— Pentru ea, eşti gata să te umileşti, dar nu şi pentru mine.
Am vrut să spun: Ce crezi tu că am făcut? Dar, desigur, soţul meu n-ar fi apreciat asta. El este un bărbat căruia îi plac suprafeţele albe, netede. Am îngenuncheat pe podea, cu palmele apăsate laolaltă peste sâni.
— Iubitul meu, nu-mi doresc nimic mai mult pe lume decât să vin acasă cu tine. Chiar azi mi-am dorit să am ceva de-al tău care să mă
aline. O pictură, poate. O pictură a ta.
Asta îl surprinse.
— O pictură, repetă el. Nu o statuie.
— Scumpul meu, o statuie m-ar tulbura prea mult, am spus. Ar semăna prea mult cu tine, ca să pot suporta.
— Mmm, zise el.
Mi-am lăsat mâinile să coboare puţin, astfel ca să-mi poată vedea sânii mai bine. Erau minunaţi, el se asigurase în privinţa asta.
— Tu nu-mi duci dorul? Nici măcar puţin?
— Dacă-ţi duc dorul, este vina ta.
— Da, ştiu că-i vina mea. Îmi pare foarte rău, scumpule. Am fost o proastă şi jumătate, nu ştiu nici măcar ce am făcut.
— O proastă, zise el.
Îmi privea din nou sânii.
— Da, o proastă teribilă. O proastă nerecunoscătoare.
— N-ar fi trebuit să fugi, zise el.
— N-o să mai fug niciodată, jur pe viaţa mea. Abia mai pot rezista când pleci de lângă mine. Trăiesc fiece zi tânjind după sosirea ta. Tu eşti soţul şi tatăl meu.
— Şi mama, zise el.
— Da, şi mama. Şi fratele, de asemenea. Şi iubitul. Toate-împreună.
— Spui asta, zise el, doar pentru că vrei s-o vezi pe Paphos.
— Bineînţeles că vreau s-o văd. Ce fel de mamă aş fi, dacă n-aş dori s-o văd? Rece şi fără de ruşine. Nu aşa m-aţi făcut tu şi zeiţa.
Răsuflam foarte agitat, dar mă străduiam să mă prefac că nu era
325
aşa. Podeaua îmi rănea genunchii, totuşi nu m-am clintit.
