Aveam ceva bani, monede pe care soţul meu le scăpase din pungile lui dezordonate, lucruri pe care le găsisem pe stradă. Aveam încălţări pe care le furasem de la bonă, nu din cele aurite, ci din piele simplă, care erau menite mersului pe drumuri colbuite. Aveam o mantie pe care o furasem de la soţul meu. Paphos avea propria-i mantie, pentru că o avertizasem iar şi iar că putea răci uşor, deşi ea era la fel ca mine şi nu-i era niciodată frig sau cald. Şi i-am spus:
— Nu vrei să ieşim din cetate?
329
Iar ea zise:
— Tata n-o să ne lase.
Şi eu am spus:
— Ştiu, aşa că hai să nu-i pomenim nimic despre asta.
N-am reuşit să ajungem nici măcar până la următoarea cetate, deoarece ne-au văzut toţi. O femeie şi o fată, cu pielea albă ca laptele? Da, mergeau într-acolo.
Infirmiera mă lăsă să zac mult timp udă, înainte să vină cu cearşafuri uscate. Aranjă salteaua astfel încât paiele mă înţepau mai rău ca oricând şi refuză să-mi răspundă, indiferent ce aş fi întrebat-o, chiar şi atunci când i-am spus că are o aluniţă superbă. Nici măcar nu minţeam. La momentul acela părea să aibă propria ei frumuseţe aparte.
După aceea, mă spălă. Nu folosi vreo cârpă, ci doar mâna, pe care o înmuia în apă. Cred că spera că mă voi plânge de asta, dar n-am făcut-o, pentru că spălatul oamenilor trebuie să fie o muncă
mizerabilă. Urmă apoi uleiul de trandafiri pentru care soţul meu plăteşte în plus, pe care ea îl turnă de parcă ar fi frământat pâine, plesnindu-mi pielea cu ambele palme. Intenţiona să-mi provoace durere, însă mie îmi plăcea cumva vigoarea ei, sunetele pocniturilor şi felul cum pielea îmi devenea trandafirie.
După ce plecă, m-am şters pe cât am putut de uleiul de trandafiri, pe cearşafuri. Ceaiul trecuse prin mine şi mintea îmi era limpede. M-am gândit „Fiica mea are zece ani. Paphos are zece ani.”
În ziua următoare, doctorul mă privi încruntat.
— Nu te simţi bine?
— Ba da, am răspuns. Mă simt foarte bine.
Se pregătea să zică: Atunci de ce zaci întinsă?, dar asta ar fi însemnat recunoaşterea faptului că nu mă simţeam bine. „Ha”, am spus în sinea mea.
— Mă simt foarte calmă, am spus. Calmă şi bine.
— Hmmm, zise el.
— Sper că soţul meu va veni azi, am spus. Mi-e tare dor de el.
— A spus că va veni, zise doctorul.
330
— Ce grozav! am spus eu. Ce veste grozavă!
Zornăitul se auzi târziu, dar nu eram neliniştită. M-am aranjat aşa cum se cuvenea. Uşa se deschise şi soţul meu le ceru infirmierelor să
plece. Am auzit zăvorul închizându-se.
— Ah, frumoasa mea doarme.
Iar eu am spus:
— Nu, nu dorm.
— Pentru binele tău, zise el, stai întinsă şi mă voi întoarce curând, imediat ce te-ai liniştit.
Eu am spus:
— Sunt însărcinată.
El mă privi fix.
— Nu este posibil.
Pentru că, după naşterea lui Paphos, el îşi lăsa de fiecare dată
sămânţa pe pântecul meu.
Cu zeii totul este posibil, am spus eu. Priveşte-mi stomacul. Îl umflasem niţel cu aer, aşa că semăna cu o movilă. Şi oricum el nu ştia cum arată femeile. Pentru el, nu putea să arate altfel decât ciudat.
Păli atunci; deveni aproape la fel de alb ca mine.
— Doctorul n-a zis nimic.
— Nu i-am arătat doctorului, fiindcă am vrut ca tu să afli primul.
Dragule, sunt atât de fericită – vom avea încă un copil, apoi altul după acela. Şi apoi…
Însă uşa se închisese deja. Mai târziu, doctorul sosi cu alt soi de ceai. El zise: Trebuie să bei asta. Şi eu am spus: Te rog, vrei să trimiţi infirmiera să stea cu mine, cât timp îl beau?
