PATROCLE. Fiul regelui Menoitius. Exilat pentru că a ucis din greşeală un băiat, Patrocle a fost primit la curtea lui Peleu şi a crescut alături de Ahile. În Iliada este personaj secundar, însă hotărârea fatală
de a încerca să-i salveze pe ahei îmbrăcându-se în armura lui Ahile pune în mişcare ultimul act al poveştii. Atunci când Hector îl ucide, Ahile este copleşit de durere şi se răzbună cumplit pe troieni.
PELEU. Rege în Ftia, tatăl lui Ahile, a cărui mamă este nereida Thetis. Povestea subjugării proteicei nereide de către Peleu într-o luptă era foarte cunoscută în Antichitate.
PIRRHU. Numit mai întâi Neoptolemos, dar poreclit Pirrhu din
317
cauza părului roşcovan, a fost fiul lui Ahile şi al prinţesei Deidameia.
S-a alăturat aheilor în război după moartea tatălui său, a luat parte la şiretlicul calului troian şi l-a ucis cu brutalitate pe bătrânul rege al Troiei, Priam. În Cartea II a Eneidei, Vergiliu povesteşte despre rolul jucat de Pirrhu în asediul Troiei.
POLIXENIA. Prinţesa troiană pe care Pirrhu a sacrificat-o pe mormântul tatălui său, înainte de a pleca acasă, după cucerirea Troiei.
PRIAM. Bătrânul rege al Troiei, vestit pentru evlavie şi pentru numărul mare de copii pe care îi avea. În Cântul XXIV din Iliada, s-a strecurat curajos în cortul lui Ahile ca să-l implore să-i dea corpul neînsufleţit al lui Hector. A fost ucis de fiul lui Ahile, Pirrhu, în cursul asediului Troiei.
318
Galateea
Era aproape mişcător felul cum îşi făceau griji pentru mine.
— Ce palidă eşti, zise infirmiera. Trebuie să stai liniştită, până-ţi revine culoarea în obraji.
— Asta-i culoarea mea dintotdeauna, am spus. Eu am fost făcută
din piatră.
Infirmiera surâse vag şi-mi mai ridică puţin pătura. Soţul meu o prevenise că eram capricioasă, că boala mă făcea să spun lucruri ce aveau să i se pară ciudate.
— Stai întinsă şi-o să-ţi aduc ceva de mâncare, zise ea.
Avea o aluniţă într-o parte a gurii şi-mi plăcea s-o privesc în timp ce vorbea. Unele aluniţe sunt frumoase şi aparte, aşa cum sunt petele cailor bălţaţi, dar în altele cresc fire de păr şi au aspect cărnos, aidoma viermilor, iar a ei era dintre acestea din urmă.
— Stai întinsă, repetă ea, deoarece nu mă conformasem.
— Ştii ce cred c-ar fi bine pentru culoarea mea? i-am spus. O
plimbare.
— Ah, nu, zise ea. În niciun caz, până nu te vei simţi mai bine.
Vezi ce reci îţi sunt palmele?
— Asta-i piatra, ţi-am spus doar. Piatra nu se poate încălzi în absenţa soarelui. N-ai atins niciodată o statuie?
— Eşti rece, repetă ea. Întinde-te şi stai liniştită.
Începuse deja să fie mai grăbită, deoarece eu menţionasem de două ori piatra, iar ăsta era subiect de bârfă pentru celelalte infirmiere şi un motiv întemeiat să se adreseze doctorului. Ei doi şi-o puneau, de aceea era ea atât de nerăbdătoare. Uneori îi puteam auzi prin perete. N-o spun într-un fel răutăcios, pentru că nu-i purtam pică pentru o partidă bună… dacă era bună, ceea ce nu ştiu. Dar o spun ca să-nţelegeţi cu cine aveam de-a face: pentru ea, eram mai preţioasă bolnavă, decât sănătoasă.
Uşa se închise şi odaia crescu în jurul meu ca o vânătaie. Când infirmiera se afla aici, puteam să pretind că locul se simţea micuţ din cauza ei, dar după ce pleca, cei patru pereţi din lemn păreau să se apropie de mine de jur-împrejur, ca nişte plămâni ce inspiraseră
319
adânc. Fereastra nu-mi era de ajutor, întrucât se găsea prea sus ca să
pot să văd afară din pat şi era prea mică pentru a lăsa să intre destul aer. Interiorul mirosea simultan dulceag şi acrişor, ca şi cum o mie de suferinzi ar fi zăcut înăuntru, asudând, ceea ce bănuiam că se şi întâmplase, după care striviseră trandafiri pe podea, călcându-i cu tălpi murdare.
Doctorul sosi la scurt timp după aceea şi ţâţâi nemulţumit spre mine.
— Chloe zice că nu stai liniştită.
— Îmi pare rău, am spus.
Îi plăcu răspunsul acela, dar fu în acelaşi timp suspicios, deoarece mă scuzam de un an în faţa lui, zi de zi. De dragul lui, încercam să
introduc mici variaţii: să cobor ochii, să-mi muşc buza, să-mi împletesc degetele. Odată am izbucnit în lacrimi şi acela fusese momentul său favorit. Exersam simularea unui leşin, dar încă nu-l pusesem bine la punct, pentru că trebuia mai întâi să petrec mult timp respirând foarte rapid şi nu fusesem avertizată cu destulă vreme înainte de sosirea sa. Însă după ce aveam să reuşesc, acela urma să fie noul lui moment preferat. Iar doctorul avea să-i spună soţului meu, care îl va scălda în monede de aur, şi toţi vor fi fericiţi, cu excepţia mea. Deşi ar fi trebuit să fiu şi eu niţel fericită, pentru că mă
gândisem la asta.
— Ce faci? zise el sever. Exact din pricina asta eşti bolnavă.
Mă ridicasem din pat, înţelegeţi?, în timp ce mă gândisem la chestia cu leşinul. Odată cu sosirea doctorului, odaia ajunsese la dimensiunea ei cea mai mică, iar el mâncase usturoi azi şi mirosea ca toate zilele vieţii lui, aşa că trebuia să mă duc să respir lângă
fereastră.
— Îmi pare rău, am spus. Îmi place tare mult parfumul narciselor.
