Ea este marmură şi nimic mai mult. Îngenunche lângă pat şi ridică
braţele. Oh, zeiţă! De ce nu pot găsi o asemenea fecioară, care să-mi fie soţie? De ce trebuie ca o asemenea perfecţiune să fie marmură, iar
322
nu carne? Dacă ea ar putea… Brusc, îşi acoperi ochii. Nu, nu pot rosti asta.
M-am gândit să sforăi puţin în clipa aceea, dar ar fi fost încă şi mai rău decât înainte.
— Nu cutez să spun ce doresc, dar, tu, oh, mare zeiţă, tu cunoşti taina inimii mele. Eliberează-mă, rogu-te, de chinul acesta!
Fruntea îi coborî pe pat şi eu am deschis ochii, deoarece nu mă
putea vedea cât timp se smiorcăia în aşternuturi. Părul începuse să i se rărească şi i-am numărat peticele pleşuve de pe scalp. Erau trei, ca întotdeauna.
Am închis ochii la timp. El ridică fruntea şi zise:
— Nu, nu se poate. Trebuie să mă resemnez.
Însă mâna îi căzuse convenabil lângă antebraţul meu şi, în suferinţa lui, o apăsă puţin.
— Ce-i asta? zise el şi-mi privi braţul. Este oare cu putinţă? Aş jura că-i caldă.
Mai caldă decât piatra obişnuită, oricum. El scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să-l limpezească.
— Nu, este doar închipuirea mea. Sau poate că soarele a coborât peste ea şi a încălzit marmura.
Desigur, în încăpere nu exista pic de soare, totuşi nu era momentul potrivit s-o spun.
— Zeiţă, nu mă lăsa să-nebunesc!
Începu să-mi apese şoldurile şi pântecul, cu putere, testându-mi duritatea. M-am felicitat în gând că n-am tresărit nici măcar o dată.
— Şi totuşi aş putea jura, aş putea jura pe viaţa mea, că e caldă.
Oh, zeiţă, dacă acesta-i un vis, atunci mai îngăduie-mi să dorm. Iar după aceea îşi apăsă buzele de buzele mele. Trăieşte, zise el. Oh, trăieşte, viaţa mea, iubirea mea, trăieşte!
Şi atunci ar trebui să deschid ochii ca o căprioară nevinovată şi să-l văd înălţat deasupra mea ca soarele, şi să scot un icnet slab de uimire şi recunoştinţă, iar apoi el mă regulează.
După aceea, am stat întinsă lângă umărul lui transpirat. Am spus:
— Iubitul meu, îţi duc dorul.
El nu zise nimic, dar i-am simţit nerăbdarea. Sudoarea i se usca pe
323
piept şi spinarea îi era o mlaştină. De asemenea, umplutura de paie zgâria prin cearşaf, iar el era obişnuit cu o saltea moale acasă.
— La ce lucrezi? am întrebat.
Pentru că este întrebarea la care ştiu că va răspunde.
— La o statuie, zise el.
— Ah! Am închis ochii. Îmi pare rău că n-o pot vedea, iubitule. Ce reprezintă?
— O fată.
— Va fi frumoasă, am spus. Este pentru un bărbat din cetate?
— Nu, zise el. M-am săturat de alea. Asta va fi pentru mine.
— Ce minunat, am spus. Sper c-o voi putea vedea când vei termina.
— Poate, zise el.
— Voi fi bună, am spus.
El nu zise nimic.
— Câţi ani are fata? am întrebat.
— Zece, zise el.
Mă aşteptasem să zică „e tânără”. Odată, când îl întrebasem ce vârstă intenţionase să-mi dea mie, îmi răspunsese:
— Vârsta unei virgine.
