— Fără de ruşine, zise el.
— Fără de ruşine, am spus eu.
L-am simţit privindu-mă, admirându-şi lucrarea. El nu mă
sculptase aşa, dar se imagina făcând-o. O statuie frumoasă, numită
Cerşetoarea. Ar fi putut să mă vândă şi să trăiască precum un rege în Arabia.
Se încruntă şi arătă cu un deget.
— Ce-i aia?
Am coborât ochii spre pântecul meu şi mi-am privit urmele argintii, abia vizibile pe piele, scânteind în lumină.
— Iubitul meu, sunt semnele copilei noastre. Acolo unde pântecul s-a întins.
El privi fix.
— De cât timp sunt acolo?
— De când s-a născut ea.
Zece ani de acum.
— Sunt urâte, zise el.
— Îmi pare rău, iubitul meu. Aşa li se întâmplă tuturor femeilor.
— Dacă ai fi din piatră, le-aş înlătura cu dalta, zise el.
După aceea se întoarse şi ieşi, iar după puţină vreme sosi doctorul cu ceaiul.
Adevărul este că nu cred că soţul meu se aşteptase să pot vorbi.
Nu-l învinuiesc anume pentru asta, deoarece el mă cunoscuse doar ca statuie, pură şi frumoasă, şi supusă artei sale. Bineînţeles, când el dorise să trăiesc, voise de fapt asta, să fiu doar caldă ca să mă poată
regula. Totuşi pare stupid că nu dusese gândurile mai departe, că nu se gândise că eu nu pot să trăiesc şi în acelaşi timp să fiu statuie. Mă
născusem de numai unsprezece ani, o ştiam până şi eu.
Am zămislit acea primă dată, la o clipă după ce mă născusem. Şi cu toate că fusesem piatră, şi cu toate că mă făcuse zeiţa, sarcina mi-a fost cât se poate de reală, eram obosită şi aveam greţuri, iar picioarele îmi erau prea umflate pentru sandalele aurii şi delicate în care lui îi plăcea să le vadă. Asta îl înfuria, totuşi nu-l oprea din a mă trânti pe pat sau de a mă propti de perete, iar eu m-am temut că voi avea nu
326
doar un copil, ci o liotă întreagă, ca pisicile pe străzi.
Fiica mea era frumoasă şi albă ca piatra, şi s-a născut într-o vară
care a fost atât de teribil de pârjolitoare, încât viţeii au murit pe câmpuri. Însă ea şi cu mine eram întotdeauna perfect reci, legănându-ne împreună în balansoarul nostru. Când ieşeam să ne plimbăm, toţi şopteau, dar nimeni nu ne vorbea; o singură dată, o bătrână atinse piciorul lui Paphos şi-mi ceru s-o binecuvântez. Am murmurat ceva, iar ea îmi atinse braţul în semn de mulţumire.
Degetele îi erau ciudate, aidoma crenguţelor pe copaci desfrunziţi, însă pielea îi era foarte moale.
Uneori, când soţul meu lucra, ni se îngăduia să mergem până la poalele dealurilor. Paphos era mai mare deja şi spunea că este păstoriţă, iar eu eram oaia ei. Îi plăcea asta. I-a plăcut încă şi mai mult când eu am fost capră şi am sărit desculţă de pe un bolovan pe altul, fără să mă clatin vreodată. Când crescu şi mai mult, am insistat să
aibă un tutore, deşi soţul meu credea că nu va fi bine pentru ea. Nu, i-am spus, ea va fi folositoare soţului ei, aşa cum eu nu-ţi sunt ţie acum. Iar el îmi surâse. Eşti îndeajuns de folositoare. Până la urmă
însă îl angajă pe tutore, pentru că l-am linguşit şi lăudat de fiecare dată când îl menţiona.
Când eram plecate din cetate, Paphos mă învăţa. Uite, zise ea, poţi să foloseşti beţe pentru litere, iar eu am replicat: Dar unele litere sunt rotunde. Ea se încruntă şi zise: Ai dreptate, poate că ar fi mai bine să
mergem pe plajă şi să ne folosim de nisip. Aşa am făcut şi a fost mai bine decât cu beţele, ba chiar şi mai bine decât cu tăbliţa tutorelui, pentru că marea ştergea nisipul. Ea era o fată isteaţă, foarte isteaţă, şi n-a trebuit să-i atrag atenţia să nu pomenească tatălui ei nimic din toate astea.
Seara, soţul meu o trimitea la culcare. El zicea:
— Şi ţie, soţie, nu ţi-este somn?
Iar eu ştiam că era timpul să mă duc şi să mă aranjez în pat, astfel ca să putem pretinde din nou că mă trezeam din piatră pentru el.
Când Paphos împlini opt ani, soţul meu îl concedie pe tutore.
— Trăgea cu ochiul la tine, îmi zise.
În ziua aceea eram neatentă, gândindu-mă la Paphos şi la litere, şi am răspuns:
327
— Păi, sigur că da.
