Toţi se uitau după mine, fiindcă eram cea mai frumoasă femeie din cetate. Nu spun asta ca să mă laud, pentru că nu există niciun motiv de laudă. Nu era ceva ce să fi făcut eu însămi.
Soţul meu mă privi pătrunzător şi zise:
— Ştiai asta?
Am încercat să explic, dar era prea târziu. Nu ni se mai îngădui să
ne plimbăm, Paphos căpătă o bonă în loc de tutore şi tăbliţele îi fură
luate, iar peste zi soţul meu stătea încruntat în faţa marmurii sale, însă nu lucra. În timpul nopţii era mai brutal decât înainte şi întreba întruna: Şi tu vei fi ca toate celelalte? Iar eu ştiam să răspund: Nu, nu, scumpule, niciodată.
Paphos era nemulţumită – ura casa şi dorea să revenim la vechile noastre aventuri în afara cetăţii. Ea nu era tăcută când tatăl ei dorea să cugete, aşa cum se întâmpla aproape permanent, şi, odată cu trecerea zilelor, deveni încă şi mai nestăpânită. Am luat-o în camera noastră şi făceam literele cu degetele. Ea râdea, şi eu râdeam, şi n-am ştiut cât de zgomotoase eram.
Soţul meu veni în prag.
— De ce râdeţi?
— De ce nu? zise Paphos.
Era mai înaltă decât celelalte fete şi avea picioarele şi braţele lungi.
Nu se temea de el.
— Scumpule, am spus eu, îmi pare foarte rău că te-am deranjat.
— Ea nu zice că-i pare rău.
— E încă un copil, am spus.
— Nu sunt copil, zise Paphos.
— Atunci cere-ţi iertare, zise el.
— Sărmanul de tine, pari pe jumătate mort de foame, am spus eu.
Nu ai mâncat? Paphos, scumpo, lasă-mă să vorbesc puţin cu tatăl tău.
Ea plecă şi am văzut cum supunerea ei îl face să scrâşnească din dinţi.
— O iubeşti pe ea mai mult decât pe mine, zise.
Bineînţeles că nu, bineînţeles că nu. Palmele mele îi mângâiară
părul, lung şi năclăit de gânduri. Atât doar că ea este prea isteaţă
pentru bona aceea, am spus. Se plictiseşte şi eu nu pot s-o învăţ
328
nimic. Are nevoie de un tutore.
Un tutore, repetă el.
Şi eu am spus: Da, alt tutore ar schimba totul în bine şi atunci noi nu te-am mai deranja. El tăcea şi am nădăjduit că se gândea la asta, dar când i-am zărit chipul, era încordat şi mânios, ca şi cum ar fi fost gata să izbucnească. Mă prinse de braţ şi zise: Tu nu te-nroşeşti niciodată la faţă.
N-am putut gândi la nimic ca să răspund, într-atât de tare mă
strângea.
El zise: Nu te mai înroşeşti la faţă, asta e. Îţi ceri iertare şi-ţi ceri iertare, dar nu te-nroşeşti la faţă. Acum eşti fără de ruşine?
Nu, niciodată, am spus. El îmi prinse gulerul rochiei şi îl smuci, dar nu era pe atât de puternic pe cât dorea şi nu s-a rupt. Smuci din nou, şi din nou, apoi mă împinse pe podea şi mă ţinu acolo, apăsându-mă, smucind întruna, până ce ţesătura cedă şi am rămas în pielea goală.
M-am acoperit cu palmele şi am scos sunete slabe, ca un copil.
„Roşeşte, roşeşte”, m-am rugat în gând. „Roşeşte pentru el, altfel te va omorî”. Şi am avut noroc, fiindcă în odaie era cald şi eu eram mânioasă, şi în acelaşi timp ruşinată, deoarece mă temeam că ne-ar putea auzi Paphos, iar sângele îmi sui în obraji şi am roşit.
— Aşadar nu eşti complet pierdută pentru mine, zise el.
Şi mă trimise în pat, iar după aceea, în lumina făcliilor, se minună
de semnele de pe trupul meu, de roşeaţa din jurul gâtului, de urmele purpurii de pe braţe şi de pe piept, acolo unde mă strânsese. Le frecă
apăsat, ca şi cum ar fi fost pete, iar nu vânătăi.
— Culoarea este perfectă, zise el, priveşte. Şi ridică oglinda, ca să
pot vedea. Tu eşti pânza cea mai rară din lume, iubito.
