— Acum alege, fiica mea.
— Menelau, zise ea fără şovăială, lăsându-ne pe toţi buimaci.
Ne aşteptaserăm la un răstimp apăsător, la nehotărâre. M-am întors spre roşcovan, care se ridică cu un surâs lăţit pe faţă.
Neţinându-şi în frâu bucuria, îşi plesni peste spinare fratele taciturn.
În jur domneau mânia, dezamăgirea şi chiar jalea. Însă nimeni nu duse mâna la sabie; sângele închegat ni se uscase pe încheietură.
— Aşa să fie, zise Tindar, ridicându-se la rândul său. Mă bucur să
primesc încă un Atrid în familia mea. Ţi-o dau pe Elena, aşa cum vrednicul tău frate mi-a cerut-o cândva pe Clitemnestra.
O arătă pe femeia mai înaltă, de parcă o poftea să se ridice. Ea nu se mişcă. Poate nu-l auzise.
— Cum rămâne cu a treia fată? strigă un ins mărunţel, care stătea lângă uriaşul Aiax. Nepoata ta. Nu mi-o dai mie?
Bărbaţii izbucniră în râs, bucurându-se că apăsarea din aer se mai risipise.
— Prea târziu, Teucer, zise Odiseu, acoperind larma. Fata mi-a fost făgăduită mie.
N-am mai apucat să aud nimic. Mâna tatei mă apucă de umăr, trăgându-mă cu furie de pe banchetă.
— Aici nu mai e de noi.
Am plecat spre casă chiar în aceeaşi seară; am încălecat iarăşi pe măgăruş, dezamăgit până-n adâncul sufletului: nu mi se îngăduise nici măcar să zăresc chipul de legendă al Elenei.
Tata n-a mai pomenit niciodată de călătoria aceea, iar odată ce-am ajuns acasă, faptele au început să mi se preschimbe în chip ciudat în amintire. Sângele şi legământul, sala plină de regi: toate păreau depărtate şi şterse, precum ceva urzit de vreun aed, nu ceva ce trăisem chiar eu. Chiar îngenuncheasem în faţa lor? Dar legământul pe care-l rostisem? Mi se părea absurd până şi gândul la el, prostesc şi cu neputinţă, aşa cum îţi apare un vis în miezul zilei.
20
Capitolul 3
Eram pe un câmp. Aveam în mâini două perechi de zaruri primite în dar. Nu de la tata, lui nu i-ar fi trecut niciodată prin cap aşa ceva.
Nici de la mama, care uneori nu mă recunoştea. Nu mai ştiam cine mi le dăduse. Vreun rege venit pe la noi? Vreun nobil dornic să parvină?
Zaruri cioplite în fildeş, încrustate cu onix şi netede sub deget. Era sfârşit de vară şi gâfâiam după ce venisem din palat tot într-o fugă.
Din ziua alergărilor fusesem trecut în grija unui bărbat care urma să
mă înveţe toate artele noastre sportive: boxul, lupta cu sabia şi suliţa, aruncarea discului. Însă scăpasem de el şi mă simţeam uşor ca un fulg, ameţit de plăcerea solitudinii. Nu mai fusesem singur de săptămâni întregi.
Apoi apăru băiatul. Îl chema Clisonim şi era fiul unui nobil care venea adesea la palat. Mai vârstnic, mai solid şi neplăcut de musculos.
Zărise lucirea zarurilor în palma mea. Cu o privire pofticioasă, întinse mâna.
— Ia să le văd şi eu.
— Nu.
Nu voiam să le-atingă cu degetele lui groase şi murdare. Eu eram prinţ, chiar dacă mărunt de statură. N-aveam nici măcar dreptul ăsta?
Însă feciorii de nobili se învăţaseră ca eu să joc după cum îmi cântau ei. Ştiau că tata n-o să se amestece.
— Le vreau eu.
Încă nu se sinchisea să treacă la ameninţări. L-am urât pentru asta.
Ar fi trebuit să fiu vrednic de ameninţări.
— Nu.
— Dă-mi-le, zise înaintând.
— Sunt ale mele.
Mi-au crescut colţi. Dădeam să muşc precum potăile care se-ncaieră pentru resturile de la mesele noastre.
Dădu să le-apuce şi l-am împins în spate. Se împletici, iar eu m-am bucurat. N-o să pună el laba pe ce-i al meu.
— Hei!
Îl apucase furia. Eram mititel şi se zvonea că sunt slab de minte.
21
Dacă dădea înapoi, se făcea de ruşine. Veni spre mine, roşu la faţă.
