avea de gând să rişte din pricina unui fiu ca mine, când moştenitorii şi pântecele care să-i poarte erau la îndemână. Aşa că se învoi: voi fi surghiunit şi voi creşte pe pământurile altui rege. În schimbul greutăţii mele în aur, alţii vor face bărbat din mine. Nu voi avea nici părinţi, nici nume de familie şi nici vreo moştenire. În vremurile noastre, mai bine mureai. Însă tata era om chibzuit. Greutatea mea în aur făcea mai puţin decât înmormântarea fastuoasă ce s-ar fi cuvenit după moartea mea.

Aşa am ajuns orfan la zece ani. Şi aşa am ajuns în Ftia.

Micuţă cât o nestemată, Ftia era cel mai mic dintre regatele noastre, o fâşie de pământ ca un cârlig, întinsă în partea de miazănoapte, între poalele Muntelui Othri şi mare. Regele său, Peleu, se număra printre oamenii îndrăgiţi de zei, fără a fi el însuşi din stirpe zeiască, ci doar un bărbat isteţ, curajos, chipeş şi întrecându-şi toţi semenii în evlavie. Drept răsplată, cei de sus îi dăruiseră o nereidă de nevastă. O cinste mai mare nici că puteau să-i facă, socoteau ei. La urma urmelor, ce muritor nu-şi dorea în patul său o zeiţă care să-i nască un fiu? Sângele ceresc ne purifica stirpea tulbure şi plămădea, din tină şi lut, eroi. Iar zeiţa aceasta aducea cu sine o promisiune şi mai măreaţă: Parcele ursiseră că fiul ei îşi va întrece cu mult tatăl.

Stirpea lui Peleu n-avea cum să piară. Însă, asemenea tuturor darurilor oferite de zei, exista un neajuns – zeiţa cu pricina se împotrivea.

Toată lumea, până şi eu, auzise cum fusese cucerită Thetis. Zeii îl duseseră pe Peleu într-un loc tăinuit, unde-i plăcea ei să stea pe ţărmul mării, şi-l preveniseră să nu piardă vremea cu vreun preambul

– în veci ea n-avea să se-nvoiască să ia de soţ un muritor.

L-au prevenit şi la ce să se-aştepte după ce-o prindea, căci nimfa Thetis era vicleană; ca tatăl ei, Proteu, unchiaşul înşelător al mării, ştia cum să-şi preschimbe pielea în sute de forme felurite, în blană, pene sau carne vie. În ciuda ciocurilor, ghearelor, colţilor, tentaculelor şi cozilor usturătoare care-l vor jupui de viu, Peleu nu trebuia în ruptul capului să-i dea drumul.

Peleu era evlavios şi ascultător de felul său şi a făcut întocmai cum îl învăţaseră zeii. A aşteptat-o să iasă din valurile cenuşii ca ardezia,

 23 

cu pletele-i negre şi lungi ca o coadă de cal. Apoi a înşfăcat-o şi nu i-a dat drumul oricât de aprig s-a zvârcolit ea, ţinând-o pân-au obosit amândoi şi şi-au pierdut suflul, cu pielea zgâriată de nisip. Sângele din rănile iscate de ea s-a amestecat cu cel al fecioriei răpite ce-i mânjeau coapsele. Împotrivirea ei nu mai avea nicio însemnătate –

pierderea fecioriei o lega la fel de strâns precum jurămintele căsătoriei.

Zeii au silit-o să jure că va sta cu bărbatul ei muritor cel puţin un an şi Thetis a rămas pe uscat din datorie, tăcută, placidă şi ursuză.

Acum, când Peleu o-nşfăca, nu se mai sinchisea să se zvârcolească şi să se răsucească drept împotrivire, ci zăcea ţeapănă şi tăcută, jilavă şi rece ca un peşte mort. Pântecele-i îndărătnic născuse doar un prunc.

Iar imediat ce veni vremea libertăţii, ieşi în goană din casă şi se azvârli înapoi în mare.

Se mai întoarse doar ca să-şi vadă feciorul şi numai pentru scurt timp. În rest, copilul fu crescut de dascăli şi de doici, vegheat de Foinix, cel mai de încredere sfetnic al lui Peleu. Oare Peleu regretase vreodată că zeii îi făcuseră darul acela? O soaţă de rând s-ar fi socotit norocoasă să aibă parte de un bărbat blajin ca el, cu chipul mereu zâmbitor, însă pentru nereida Thetis nimic nu putea să pună în umbră obârşia lui, mediocritatea simplului muritor.

Am fost condus prin palat de un slujitor al cărui nume nu-mi rămăsese în minte. Poate nici nu şi-l spusese. Sălile erau mai mici decât acasă, parcă mărginite de modestia regatului asupra căruia domneau. Pereţii şi podelele erau din marmura ce se găsea prin părţile locului, mai albă decât în miazăzi. Picioarele îmi păreau întunecate pe întinderea lor pală.

Nu aveam nimic cu mine. Cele câteva lucruri ce-mi aparţineau erau duse în odaia mea, iar aurul trimis de tata era pe drum spre visterie. Simţisem o teamă ciudată când mă despărţisem de el. Îmi ţinuse tovărăşie în săptămânile cât fusesem pe drum, amintindu-mi cât valoram. Ştiam pe de rost ce era acolo: cinci pocale cu picior gravat, un sceptru cu măciulie mare, un colier de aur bătut, două

statuete ornamentale în formă de păsări şi o liră sculptată, cu vârfurile suflate în aur. Ultimul obiect, ştiam prea bine, era înşelător.

 24 

Lemnul era ieftin, se găsea pe toate drumurile, cântărea mult şi uzurpa locul aurului. Însă era o liră atât de frumoasă, încât nimeni n-ar fi putut avea obiecţii; fusese parte din zestrea mamei. Mergeam călare şi-mi tot vâram mâna-n desagi ca să-i mângâi lemnul lustruit.

Bănuiam că mă ducea spre sala tronului, unde aveam să

îngenunchez şi să-mi exprim recunoştinţa, dar slujitorul se opri fără

veste la o uşă lăturalnică. Regele Peleu nu era în palat, îmi zise el, aşa că urma să mă prezint în faţa fiului său. M-am neliniştit. Nu pentru asta mă pregătisem, repetându-mi vorbe supuse pe măgăruşul meu.

Fiul lui Peleu. Încă-mi aminteam cununa întunecată pe pletele-i bălaie, tălpile trandafirii lucind pe fâşia pentru alergări. Aşa se cuvine să fie un fiu.

Stătea tolănit pe spate pe o banchetă lată, căptuşită cu perne, şi ţinea pe burtă o liră, pe care o ciupea alene. Nu mă auzi când am intrat sau nu vru să se uite. Aşa am început să înţeleg care-mi era locul acolo. Până atunci fusesem un prinţ, aşteptat şi anunţat. Acum eram o persoană neînsemnată.

Am mai făcut un pas în faţă, târşâindu-mi picioarele, iar el îşi lăsă

capul într-o parte, ca să mă privească. În cei cinci ani care trecuseră

de când îl văzusem, se lepădase de rotunjimile prunciei. Am rămas cu gura căscată, străbătut de un fior rece, observând cât de frumos era, cu ochii verzi adânci şi trăsăturile delicate, de fată. Pe dată m-a lovit dezgustul, ţâşnind ca un izvor. Eu nu mă schimbasem atât de mult, nici atât de prielnic.

El căscă, cu pleoapele grele.

— Cum te cheamă?

Regatul lui era cât jumate, cât un sfert, cât o optime din regatul tatei, eu ucisesem un băiat şi fusesem surghiunit, iar el tot nu ştia cine sunt. Mi-am încleştat fălcile şi n-am vrut să deschid gura.

Întrebă iarăşi, mai tare:

— Cum te cheamă?

Tăcerea îmi putea fi iertată prima oară, poate nu-l auzisem. Dar nu şi-a doua oară.

— Patrocle.

La naştere, tata, plin de speranţă, dar nesocotit, îmi dăduse acest nume pe care-l simţeam amar pe limbă. „Mândria tatălui”, asta

 25 

însemna. Am aşteptat să glumească, să facă vreo glumă proastă pe seama ruşinii de care mă acoperisem. Dar n-a fost aşa. Mi-am zis că

poate-i prea nătâng să-l ducă mintea la asta.

Se întoarse pe-o parte, spre mine. O şuviţă de aur îi intrase în ochi şi suflă, îndepărtând-o.

— Mă numesc Ahile.

Mi-am săltat doar un pic bărbia, în semn de răspuns. Ne-am privit o secundă. Apoi clipi şi căscă iar, larg, ca pisicile.

— Bine-ai venit în Ftia.

Crescusem şi eu într-un palat, aşa că ştiam când sunt trimis la plimbare.

În acea după-amiază am descoperit că nu eram singurul copil lăsat în grija lui Peleu. Umilul rege părea să aibă din belşug fii de pripas. Şi el fugise pe vremuri de acasă, se zicea, şi i se dusese vorba că era milos cu cei aflaţi în exil. Pat mi-era o saltea de paie, într-o odaie lungă, ca o cazarmă militară, plină de alţi băieţi care se încăierau sau leneveau acolo. Un slujitor îmi arătă unde-mi fuseseră puse lucrurile.

Câţiva băieţi ridicară capetele, privindu-mă. Unul dintre ei intră în vorbă cu mine şi mă întrebă cum mă cheamă. Pesemne că i-am zis. Se întoarseră la jocurile lor. Nimeni de seamă. M-am dus ţeapăn la salteaua mea şi am aşteptat să vină vremea cinei.

În amurg, ne chemă la masă sunetul unui clopot de bronz lovit undeva în adâncurile întortocheate ale palatului. Băieţii lăsară baltă

jocurile şi dădură năvală pe hol. Ansamblul era clădit ca o crescătorie de iepuri, cu o sumedenie de coridoare întortocheate, ce dădeau brusc în odăi. A fost cât pe aici să mă împiedic de călcâiele băiatului din faţă, de teamă să nu fiu lăsat în urmă şi să mă rătăcesc.