Fără să vreau, am făcut un pas în spate. Atunci zâmbi batjocoritor.
— Laşule.
— Nu-s laş, am zis cu glas răstit, aprinzându-mă tot.
— Tatăl tău aşa te crede, rosti el răspicat, de parc-ar fi savurat fiecare cuvânt. L-am auzit cum i-a zis tatei.
— Ba nu.
Însă ştiam că îi zisese.
Băiatul veni mai aproape. Ridică pumnul.
— Mă faci mincinos?
De-acum, ştiam c-o să mă lovească. Aştepta doar să-i dau un pretext. Îmi închipuiam cum vorbise tata. Laş. Mi-am proptit mâinile în pieptul lui şi am împins cât am putut de tare. Pământul nostru era acoperit cu păşuni şi grâne. Doar nu te răneşti de la o căzătură.
Îmi caut scuze. Era, de asemenea, acoperit cu bolovani.
Se izbi surd cu capul de-o piatră şi l-am văzut cum holbează ochii, uluit. În jurul lui, pământul începu să sângereze.
Mă zgâiam gâtuit de groază la isprava mea. Până atunci, nu mai văzusem un om murind. Tauri şi capre da, până şi peşti, care se sufocau fără să verse sânge. Desigur, văzusem aşa ceva în picturi, tapiserii, figurile negre desenate pe tipsiile noastre. Dar nu asta: horcăiturile sufocate şi degetele scurmând pământul. Mirosul scursurilor lepădate de trup. Am luat-o la goană.
Ceva mai târziu mă găsiră la gleznele noduroase ale unui măslin.
Eram moale şi palid, înconjurat de propria-mi vomă. Pierdusem zarurile în fugă. Tata mă privi crunt de sus, cu buzele răsfrânte, dezgolind dinţii galbeni. La un gest al lui, slugile mă apucară şi mă
duseră înăuntru.
Familia băiatului ceru fie surghiunul neîntârziat, fie moartea. Erau puternici şi era fiul lor cel mai mare. I-ar fi îngăduit, poate, regelui să
le pârjolească pământurile sau să le necinstească fiicele, dacă primeau în schimb bani. Dar de fii nu te atingi. Pentru una ca asta, nobilii stârneau răzmeriţe. Ştiam toţi regulile; ne agăţam de ele ca să evităm haosul ce ne păştea mereu. Vrajba ucigaşă. Servitorii făceau semnul care să-i apere de rău.
Tata luptase cu disperare toată viaţa ca să nu-şi piardă tronul şi nu
22
avea de gând să rişte din pricina unui fiu ca mine, când moştenitorii şi pântecele care să-i poarte erau la îndemână. Aşa că se învoi: voi fi surghiunit şi voi creşte pe pământurile altui rege. În schimbul greutăţii mele în aur, alţii vor face bărbat din mine. Nu voi avea nici părinţi, nici nume de familie şi nici vreo moştenire. În vremurile noastre, mai bine mureai. Însă tata era om chibzuit. Greutatea mea în aur făcea mai puţin decât înmormântarea fastuoasă ce s-ar fi cuvenit după moartea mea.
Aşa am ajuns orfan la zece ani. Şi aşa am ajuns în Ftia.
Micuţă cât o nestemată, Ftia era cel mai mic dintre regatele noastre, o fâşie de pământ ca un cârlig, întinsă în partea de miazănoapte, între poalele Muntelui Othri şi mare. Regele său, Peleu, se număra printre oamenii îndrăgiţi de zei, fără a fi el însuşi din stirpe zeiască, ci doar un bărbat isteţ, curajos, chipeş şi întrecându-şi toţi semenii în evlavie. Drept răsplată, cei de sus îi dăruiseră o nereidă de nevastă. O cinste mai mare nici că puteau să-i facă, socoteau ei. La urma urmelor, ce muritor nu-şi dorea în patul său o zeiţă care să-i nască un fiu? Sângele ceresc ne purifica stirpea tulbure şi plămădea, din tină şi lut, eroi. Iar zeiţa aceasta aducea cu sine o promisiune şi mai măreaţă: Parcele ursiseră că fiul ei îşi va întrece cu mult tatăl.
Stirpea lui Peleu n-avea cum să piară. Însă, asemenea tuturor darurilor oferite de zei, exista un neajuns – zeiţa cu pricina se împotrivea.
Toată lumea, până şi eu, auzise cum fusese cucerită Thetis. Zeii îl duseseră pe Peleu într-un loc tăinuit, unde-i plăcea ei să stea pe ţărmul mării, şi-l preveniseră să nu piardă vremea cu vreun preambul
– în veci ea n-avea să se-nvoiască să ia de soţ un muritor.
L-au prevenit şi la ce să se-aştepte după ce-o prindea, căci nimfa Thetis era vicleană; ca tatăl ei, Proteu, unchiaşul înşelător al mării, ştia cum să-şi preschimbe pielea în sute de forme felurite, în blană, pene sau carne vie. În ciuda ciocurilor, ghearelor, colţilor, tentaculelor şi cozilor usturătoare care-l vor jupui de viu, Peleu nu trebuia în ruptul capului să-i dea drumul.
Peleu era evlavios şi ascultător de felul său şi a făcut întocmai cum îl învăţaseră zeii. A aşteptat-o să iasă din valurile cenuşii ca ardezia,
23
cu pletele-i negre şi lungi ca o coadă de cal. Apoi a înşfăcat-o şi nu i-a dat drumul oricât de aprig s-a zvârcolit ea, ţinând-o pân-au obosit amândoi şi şi-au pierdut suflul, cu pielea zgâriată de nisip. Sângele din rănile iscate de ea s-a amestecat cu cel al fecioriei răpite ce-i mânjeau coapsele. Împotrivirea ei nu mai avea nicio însemnătate –
pierderea fecioriei o lega la fel de strâns precum jurămintele căsătoriei.
Zeii au silit-o să jure că va sta cu bărbatul ei muritor cel puţin un an şi Thetis a rămas pe uscat din datorie, tăcută, placidă şi ursuză.
Acum, când Peleu o-nşfăca, nu se mai sinchisea să se zvârcolească şi să se răsucească drept împotrivire, ci zăcea ţeapănă şi tăcută, jilavă şi rece ca un peşte mort. Pântecele-i îndărătnic născuse doar un prunc.
Iar imediat ce veni vremea libertăţii, ieşi în goană din casă şi se azvârli înapoi în mare.
Se mai întoarse doar ca să-şi vadă feciorul şi numai pentru scurt timp. În rest, copilul fu crescut de dascăli şi de doici, vegheat de Foinix, cel mai de încredere sfetnic al lui Peleu. Oare Peleu regretase vreodată că zeii îi făcuseră darul acela? O soaţă de rând s-ar fi socotit norocoasă să aibă parte de un bărbat blajin ca el, cu chipul mereu zâmbitor, însă pentru nereida Thetis nimic nu putea să pună în umbră obârşia lui, mediocritatea simplului muritor.
Am fost condus prin palat de un slujitor al cărui nume nu-mi rămăsese în minte. Poate nici nu şi-l spusese. Sălile erau mai mici decât acasă, parcă mărginite de modestia regatului asupra căruia domneau. Pereţii şi podelele erau din marmura ce se găsea prin părţile locului, mai albă decât în miazăzi. Picioarele îmi păreau întunecate pe întinderea lor pală.
Nu aveam nimic cu mine. Cele câteva lucruri ce-mi aparţineau erau duse în odaia mea, iar aurul trimis de tata era pe drum spre visterie. Simţisem o teamă ciudată când mă despărţisem de el. Îmi ţinuse tovărăşie în săptămânile cât fusesem pe drum, amintindu-mi cât valoram. Ştiam pe de rost ce era acolo: cinci pocale cu picior gravat, un sceptru cu măciulie mare, un colier de aur bătut, două
statuete ornamentale în formă de păsări şi o liră sculptată, cu vârfurile suflate în aur. Ultimul obiect, ştiam prea bine, era înşelător.
24
