Sala de mese era lungă şi se găsea în partea din faţă a palatului, cu ferestre ce dădeau spre poalele Muntelui Othri. Era destul de încăpătoare încât să putem mânca toţi odată şi să mai rămână loc şi pentru alţii. Peleu era un rege care iubea petrecerile şi distracţiile.

Ne-am aşezat pe banchetele de stejar, la mese scrijelite de blidele trântite acolo de-a lungul anilor. Mâncarea era simplă, dar din belşug: peşte sărat şi pâine groasă, brânză amestecată cu ierburi. Nu tu carne de capră sau taur, care era doar pentru neamurile regeşti sau cu

 26 

ocazia sărbătorilor. În cealaltă parte a sălii am zărit lucirea unor plete bălaie în lumina lămpilor. „Ahile.” Stătea cu un grup de băieţi cu gurile căscate de-atât râs de ceva ce zisese sau făcuse el. „Aşa se cuvine să fie un prinţ.” M-am uitat în jos, la pâinea zgrunţuroasă pe care-o ţineam între degete.

După cină aveam voie să facem ce poftim. Câţiva băieţi se strânseră într-un colţ.

— Vrei să joci? mă întrebă unul dintre ei.

Pletele îi atârnau încă în bucle de copil; era mai mic decât mine.

— Să joc?

— Zaruri.

Deschise palma să mi le arate, oscioare cioplite, cu picăţele negre de vopsea. M-am uitat, apoi m-am dat în spate.

— Nu, am zis, prea tare.

Clipi surprins.

— Bine.

Dădu din umeri şi plecă.

În noaptea aceea l-am visat pe băiatul mort, cu ţeasta crăpată ca un ou, în ţărână. „A venit după mine.” Sângele se întinde, întunecat ca vinul vărsat. El deschide ochii şi începe să mişte gura. Îmi astup urechile cu palmele. Se zicea că glasurile morţilor au puterea să-i înnebunească pe vii. „Nu trebuie să aud ce zice.”

M-am trezit îngrozit, sperând că nu ţipasem în somn. Gămăliile strălucitoare ale stelelor de la fereastră erau singura lumină; nu vedeam luna. Răsuflarea îmi răsuna puternic în tăcere, iar pânza de trestie împletită a saltelei foşnea uşor sub mine, frecându-mi spatele cu degetele ei subţiri. Prezenta celorlalţi băieţi nu mă alina deloc; morţii noştri vin să se răzbune pe noi fără să ţină seama de martori.

Stelele se rotiră şi luna se strecură de undeva pe cer. Când ochii mi se închiseră din nou, îngreunaţi, el era tot acolo, plin de sânge, cu faţa albă ca oasele. Fireşte. Niciun suflet nu voia să fie trimis de timpuriu în jalea veşnică a împărăţiei subpământene a lui Hades.

Surghiunul potolea mânia celor vii, dar nu-i îmbuna pe morţi.

M-am trezit cu ochii împăienjeniţi, cu mădularele grele şi amorţite. Ceilalţi băieţi roiau în jurul meu, îmbrăcându-se pentru masa de dimineaţă, nerăbdători să-nceapă ziua. Vorba că eram sucit

 27 

umblase iute şi ceilalţi băieţi nu mai veniră la mine, nici cu zaruri, nici cu altceva. La masă, mi-am vârât cu degetele pâinea-n gură şi gâtlejul meu a înghiţit dumicat după dumicat. Cineva îmi turnă lapte.

L-am băut.

După aceea am fost duşi în soarele şi praful curţilor de antrenamente, ca să-nvăţăm să ne luptăm cu suliţa şi spada. Aici am priceput rostul bunătăţii lui Peleu: bine antrenaţi şi îndatoraţi, într-o bună zi aveam să-i fim oşteni de nădejde.

Am primit o suliţă şi o mână bătucită îmi arătă cum s-o ţin, iar şi iar. Am aruncat-o, atingând în treacăt scoarţa stejarului ales drept ţintă. Dascălul oftă şi-mi dădu altă suliţă. Mi-am plimbat ochii peste ceilalţi băieţi, căutându-l pe fiul lui Peleu. Nu era acolo. Mi-am îndreptat iar privirea spre stejar, cu scoarţa lui găurită şi crăpată, prelingându-şi seva prin răni. Am aruncat.

Soarele se înălţa tot mai mult pe boltă. Gâtlejul mi se usca şi mi se încingea, zgâriat de praful fierbinte. Când dascălii ne lăsară liberi, cei mai mulţi băieţi fugiră într-un suflet pe ţărm, unde adia încă briza.

Acolo jucară zaruri şi se luară la întrecere, strigându-şi glume în graiurile ascuţite, şuie de la miazănoapte.

Îmi simţeam ochii grei şi mă durea braţul de cât mă forţasem toată

dimineaţa. M-am aşezat la umbra pipernicită a unui măslin, ca să

privesc valurile mării. Nu-mi vorbi nimeni. Eram uşor de dat uitării.

De fapt, era cam ca acasă.

A doua zi, la fel, dimineaţa exerciţii plicticoase de luptă, apoi ceasurile lungi ale după-amiezii, în singurătate. Noaptea, luna era o aşchie tot mai subţire. Mă uitam ţintă, până când o vedeam şi cu ochii închişi, seceră galbenă lucind în bezna de sub pleoape. Speram să mă păzească de vedeniile în care-mi apărea băiatul. Zeiţa lunii are darul farmecelor, stăpâneşte peste cei morţi. Ar putea să alunge visele, dac-ar dori.

N-o făcu. Băiatul veni noapte de noapte, cu ochii holbaţi şi ţeasta ţăndări. Uneori se întorcea şi-mi arăta gaura din cap, pe unde-i atârna materia moale a creierului. Uneori se întindea să mă prindă. Atunci mă trezeam, sufocat de groază, şi rămâneam privind în beznă până-n zori.

 28 

Capitolul 4

Mă simţeam uşurat doar la masă, în sala boltită. Acolo pereţii nu păreau să mă apese atât de tare, iar praful din curte nu mă gâtuia.

Larma neîntreruptă a glasurilor se mai potolea când gurile începeau să se-ndoape. Puteam să stau singur cu mâncarea în faţă şi să respir din nou.

Era singurul moment al zilei în care îl vedeam pe Ahile, care îşi ducea zilele departe de noi ceilalţi, ca un prinţ ce era, îndeplinind însărcinări la care nu luam parte. Însă mânca de fiecare dată cu noi, perindându-se de la o masă la alta. În sala imensă, frumuseţea îi strălucea ca o flacără, însufleţită şi orbitoare, atrăgându-mi privirile, cu toată împotrivirea mea. Buzele îi erau un arc frumos rotunjit, nasul, o săgeată nobilă. Când şedea, mădularele nu-i stăteau strâmb ca ale mele, ci îşi găseau locul cu o graţie desăvârşită, de parcă l-ar fi modelat un sculptor. Dar poate cea mai uimitoare trăsătură a sa era purtarea-i lipsită de prefăcătorie. Nu se fălea şi nu se bosumfla ca alţi copii chipeşi. De fapt, părea să nu-şi dea seama deloc de înrâurirea pe care o avea asupra băieţilor din jurul său. Cum de-i reuşea, nu-mi închipui – îl împresurau ca o haită de câini devotaţi, cu limbile atârnând.

Priveam toate astea de la locul meu, într-un colţ de masă, fărâmiţând miez de pâine între degete. Îmi simţeam invidia ascuţită

ca un amnar, gata să ia foc în orice clipă.

Într-una dintre zile, se aşeză mai aproape ca de obicei, doar la o masă distanţă de mine. Tălpile-i prăfuite i se frecau de lespezi în timp ce mânca. Nu erau crăpate şi bătătorite ca ale mele, ci rozalii şi brune sub stratul de praf. „Prinţul”, mi-am zis în sinea mea, batjocoritor.

Se întoarse, ca şi cum m-auzise. Preţ de-o clipă ochii ni s-au întâlnit şi am simţit un fior. Mi-am smuls privirea şi mi-am făcut de lucru cu pâinea. Obrajii îmi ardeau, iar pe piele simţeam furnicături, de parcă stătea să izbucnească o furtună. Când am îndrăznit, într-un târziu, să-mi ridic privirea, se întorsese spre masă şi vorbea cu ceilalţi băieţi.

După aceea, am început să iscodesc mai şiret, mi-am ţinut capul

 29 

plecat şi ochii, gata să ţâşnească în lături. Însă el era şi mai şiret.

Măcar o dată, în timpul fiecărei mese, se întorcea şi mă prindea înainte s-apuc să mă prefac indiferent. Acele clipe, frânturi de clipe, când ni se întâlneau privirile, erau singurele din zi în care puteam să

simt ceva. Strângerea de stomac, mânia ce mi se revărsa în vine. Eram ca un peşte cu ochii fermecaţi de cârlig.

În cea de-a patra săptămână de când eram în surghiun, am intrat în sală şi l-am găsit la masa unde stăteam de obicei. Masa mea, cum ajunsesem s-o socotesc, căci puţină lume avea chef să stea cu mine.

Acum, din pricina lui, pe banchete se îmbulzeau băieţi neastâmpăraţi. Am înlemnit, pradă pornirii de a fugi, dar şi ţintuit locului de furie. Mânia a învins. Acolo era masa mea, n-o să mă