Când veneau aezii, mama îşi trăgea întotdeauna scaunul aproape de ei, atât de aproape, că tata se înfuria, iar slugile se puneau pe şuşotit.

Mi-am amintit dintr-odată cum îi luceau ochii întunecaţi la lumina focului, în timp ce urmărea mâinile cântăreţului. Privirea de pe faţa ei părea însetată.

Ahile mai ciupi o strună, iar în aer vibră o notă mai adâncă decât prima. Duse mâna la un cui şi-l întoarse.

„E lira mamei”, îmi venea să zic. Vorbele îmi stăteau pe limbă şi-n urma lor se îngrămădeau altele. „E lira mea.” Dar n-am vorbit. Ce putea să spună dac-aş fi zis una ca asta? Acum lira era a lui.

Am înghiţit un nod care mi se pusese în gâtlejul uscat.

— E frumoasă.

— Mi-a dat-o tata, zise el neatent.

Doar gingăşia cu care o ţinea mi-a ţinut în frâu mânia. El n-o băgă

de seamă.

— Poţi s-o ţii dacă vrei.

Lemnul avea să fie neted, l-aş fi cunoscut ca pe pielea mea.

— Nu, am zis cu durere în piept.

„N-o să plâng în faţa lui.”

Dădu să zică ceva, însă chiar atunci intră dascălul, un ins trecut de floarea vârstei. Avea mâini bătătorite, de muzicant, şi-şi aducea propria liră, sculptată în lemn de alun, închis la culoare.

— Cine-i ăsta? întrebă.

Avea glas aspru şi puternic. Era muzicant, dar nu cântăreţ.

— El e Patrocle, zise Ahile. Nu ştie să cânte, dar o să înveţe.

— Nu la instrumentul ăla.

Bărbatul îşi repezi mâna să-mi smulgă lira. Din instinct, degetele mi s-au încleştat pe ea. Nu era la fel de frumoasă ca a mamei, însă tot era un instrument vrednic de un prinţ. Nu voiam să renunţ la el.

N-a fost nevoie. Ahile îl prinsese de încheietură, înainte ca dascălul

 35 

s-apuce să m-atingă.

— Ba la instrumentul ăla, dacă aşa vrea el.

Bărbatul era furios, însă nu mai spuse nimic. Ahile îi dădu drumul şi dascălul se aşeză, ţeapăn.

— Începe, zise el.

Ahile încuviinţă şi se aplecă asupra lirei. N-am apucat să-mi pun întrebări despre motivul care-l făcuse să intervină. Degetele îi atinseră strunele şi toate gândurile mi-au fost risipite. Sunetul era curat şi dulce ca apa, aprins ca galbenul lămâilor. Nu semăna cu nicio muzică din câte auzisem. Avea căldură, ca un foc, avea substanţă şi greutate ca fildeşul sculptat. Te purta avântat şi te mângâia totodată.

În timp ce cânta, i se desprinseră câteva fire de păr, atârnându-i peste ochi. Erau subţiri ca strunele de liră şi străluceau.

Se opri, îşi dădu părul din ochi şi se întoarse spre mine.

— Acum tu.

Am clătinat din cap, simţindu-mi-l prea plin, gata să dea pe-afară.

Acum nu mai puteam să cânt. N-aveam s-o mai fac nicicând, dacă

aveam posibilitatea de a-l asculta pe el.

— Cântă tu, i-am zis.

Ahile se întoarse la strune şi muzica se înălţă din nou. De astă

dată, cântă şi din gură, acompaniindu-şi instrumentul cu un glas înalt, limpede şi bogat. Îşi lăsă capul puţin pe spate, dând la iveală

gâtul mlădios şi catifelat, ca de căprior. Un surâs blând îi înălţă colţul stâng al gurii. Fără să vreau, m-am trezit că mă aplec în faţă.

Când se opri, într-un târziu, am simţit un gol ciudat în piept. L-am urmărit cum se ridică, pune lirele la locul lor şi închide cufărul. Îşi luă

rămas-bun de la dascăl, care se întoarse şi ieşi. Dură mult până să-mi revin şi să bag de seamă că mă aştepta.

— Acum mergem la tata.

Nu mă încredeam în propriul meu glas, aşa că am încuviinţat tăcut din cap şi l-am urmat afară din odaie, apoi pe coridoarele cotite, către rege.

 36 

Capitolul 5

Când am ajuns dincolo de uşile cu ţinte de bronz ale sălii de primire a lui Peleu, Ahile mă opri şi zise:

— Aşteaptă aici.

Peleu era aşezat pe un jilţ, în celălalt capăt al odăii. Un bărbat mai vârstnic, pe care-l mai văzusem cu regele, stătea alături în picioare, de parcă ei doi tocmai puseseră ţara la cale. Focul scotea un fum gros, iar sala părea încinsă şi fără aer.

Pe pereţi erau tapiserii în culori vii şi arme vechi, ce luceau de cât le lustruiseră slugile. Ahile păşi pe lângă ele şi îngenunche la picioarele tatălui său.

— Tată, am venit să-ţi cer iertare.

— Ah! exclamă Peleu, ridicând din sprânceană. Să auzim atunci.

De unde stăteam, îi puteam citi pe chip răceală şi nemulţumire.

Dintr-odată, mi s-a făcut frică. Îi oprisem de la treburile lor; Ahile nici nu ciocănise măcar la uşă.