— La lecţia mea de liră. Ca să nu fie o minciună, după cum ai zis.
După aceea o să vorbim cu tata.
— Acum?
— Da. De ce nu?
Mă privea curios. De ce nu?
Când m-am ridicat să-l urmez, mă dureau mădularele de cât stătusem pe piatra rece. Pieptul îmi vibra de ceva ce nu reuşeam să
numesc cu precizie. Evadare, şi primejdie, şi speranţă – toate în acelaşi timp.
Am mers în tăcere pe coridoarele întortocheate şi am ajuns până la urmă într-o odaie mică, unde nu erau decât un cufăr voluminos şi scaune fără spătar. Ahile îmi făcu semn spre unul dintre ele şi m-am dus să mă aşez – un petic de piele bine întins peste un schelet de lemn. Un scaun de muzicant. Le văzusem doar arar, când veneau aezi să-i cânte tatei, lângă foc.
Ahile deschise cufărul. Scoase o liră şi mi-o întinse.
— Nu cânt, i-am zis.
Încreţi fruntea.
— Niciodată?
Ciudat, dar brusc mi-am dorit să nu-l dezamăgesc.
— Tatei nu-i plăcea muzica.
— Aşa… şi? Tatăl tău nu-i aici.
Am luat lira. Era rece la atingere şi netedă. Mi-am trecut degetele peste strune şi-am auzit ceva ce semăna cu o notă; era lira cu care îl văzusem în prima mea zi aici.
34
Ahile se aplecă iar deasupra cufărului, mai scoase un instrument şi veni lângă mine.
Îl puse pe genunchi. Lemnul era bine şlefuit, suflat cu aur, şi strălucea de îngrijire. Era lira mamei, pe care tata o trimisese ca parte din preţul meu.
Ahile ciupi o strună şi nota se ivi caldă şi vibrantă, dulce şi pură.
Când veneau aezii, mama îşi trăgea întotdeauna scaunul aproape de ei, atât de aproape, că tata se înfuria, iar slugile se puneau pe şuşotit.
Mi-am amintit dintr-odată cum îi luceau ochii întunecaţi la lumina focului, în timp ce urmărea mâinile cântăreţului. Privirea de pe faţa ei părea însetată.
Ahile mai ciupi o strună, iar în aer vibră o notă mai adâncă decât prima. Duse mâna la un cui şi-l întoarse.
„E lira mamei”, îmi venea să zic. Vorbele îmi stăteau pe limbă şi-n urma lor se îngrămădeau altele. „E lira mea.” Dar n-am vorbit. Ce putea să spună dac-aş fi zis una ca asta? Acum lira era a lui.
Am înghiţit un nod care mi se pusese în gâtlejul uscat.
— E frumoasă.
— Mi-a dat-o tata, zise el neatent.
Doar gingăşia cu care o ţinea mi-a ţinut în frâu mânia. El n-o băgă
de seamă.
— Poţi s-o ţii dacă vrei.
Lemnul avea să fie neted, l-aş fi cunoscut ca pe pielea mea.
— Nu, am zis cu durere în piept.
„N-o să plâng în faţa lui.”
Dădu să zică ceva, însă chiar atunci intră dascălul, un ins trecut de floarea vârstei. Avea mâini bătătorite, de muzicant, şi-şi aducea propria liră, sculptată în lemn de alun, închis la culoare.
— Cine-i ăsta? întrebă.
Avea glas aspru şi puternic. Era muzicant, dar nu cântăreţ.
— El e Patrocle, zise Ahile. Nu ştie să cânte, dar o să înveţe.
— Nu la instrumentul ăla.
Bărbatul îşi repezi mâna să-mi smulgă lira. Din instinct, degetele mi s-au încleştat pe ea. Nu era la fel de frumoasă ca a mamei, însă tot era un instrument vrednic de un prinţ. Nu voiam să renunţ la el.
N-a fost nevoie. Ahile îl prinsese de încheietură, înainte ca dascălul
