— L-am luat pe Patrocle de la lecţii.

Numele meu suna ciudat pe buzele lui, mai să nu-l recunosc.

Bătrânul rege îşi încruntă sprâncenele.

— Pe cine?

— Menoiţianul, zise Ahile.

Fiul lui Menoitius.

— Ah. Peleu îşi plimbă privirea pe covor, spre locul îi ude stăteam eu, încercând să rămân nemişcat. Băiatul pe care voia să-l biciuiască

dascălul de lupte.

— Da, însă nu e vina lui. Am uitat să spun ca l-aş vrea tovarăş.

Therapon, aşa zisese. Un camarad de arme legat de un prinţ prin jurăminte de sânge şi de dragoste. În vreme de război, aceşti bărbaţi îi erau strajă de onoare; în vreme de pace, îi erau sfetnicii cei mai apropiaţi. Era un rang dintre cele mai preţuite, unul dintre motivele pentru care toţi băieţii aceia se ţineau roi după fiul lui Peleu – sperau să fie aleşi.

Peleu miji ochii.

— Vino încoace, Patrocle.

 37 

Covorul era gros sub tălpile mele. Am îngenuncheat ceva mai departe, în spatele lui Ahile. Simţeam pe piele privirea regelui.

— Atâţi ani, Ahile, te-am îndemnat să-ţi iei camarazi, dar tu i-ai refuzat pe toţi. De ce tocmai băiatul ăsta?

Şi eu mă întrebam acelaşi lucru. N-aveam ce să-i ofer unui asemenea prinţ. Atunci de ce-şi făcuse milă de mine? Eu şi Peleu i-am aşteptat răspunsul.

— Este surprinzător.

Mi-am ridicat privirea, încruntat. Dacă aşa mă considera, era singurul.

— Surprinzător, repetă Peleu, ca un ecou.

— Da.

Ahile nu mai dădu lămuriri, deşi aşa speram. Peleu îşi frecă nasul, dus pe gânduri.

— Băiatul acesta e în surghiun şi are onoarea pătată. Reputaţia n-o să-ţi crească cu el alături.

— Nici n-am nevoie, spuse Ahile.

Nu pe un ton mândru sau fudul. Doar sincer. Peleu încuviinţă.

— Însă ceilalţi băieţi vor fi invidioşi, când vor afla că ţi-ai ales un asemenea tovarăş. Ce le vei zice?

— Nu le voi zice nimic, veni, fără şovăială, răspunsul. Nu ei îmi spun ce să fac.

Am simţit cum îmi zvâcneşte sângele mai tare în vine, de teama mâniei lui Peleu. Însă n-a fost aşa. Tatăl şi fiul îşi întâlniră privirile, iar în colţul buzelor lui Peleu înflori o vagă notă de veselie.

— Ridicaţi-vă amândoi.

Am făcut întocmai, simţindu-mă ameţit.

— Iată hotărârea mea: Ahile, îţi vei cere scuze de la Amfidamas, şi la fel şi Patrocle.

— Da, tată.

— Atât am avut de spus.

Şi cu asta ne întoarse spatele, îndreptându-se spre sfetnicul său, în semn că putem pleca.

Când am ajuns iarăşi afară, Ahile îmi zise aspru:

— Ne vedem la masă.

 38 

Apoi dădu să plece. Cu un ceas înainte, m-aş fi declarat bucuros să

scap de el; acum, în mod ciudat, mă simţeam rănit.

— Unde te duci?

Se opri.

— La lecţii.

— Singur?

— Da. Nimeni nu poate să mă vadă luptând.

Părea obişnuit să dea acest răspuns.

— De ce?

Mă privi lung, de parc-ar fi cântărit ceva în minte.

— Din porunca mamei. Din pricina profeţiei.

— Care profeţie?