35
s-apuce să m-atingă.
— Ba la instrumentul ăla, dacă aşa vrea el.
Bărbatul era furios, însă nu mai spuse nimic. Ahile îi dădu drumul şi dascălul se aşeză, ţeapăn.
— Începe, zise el.
Ahile încuviinţă şi se aplecă asupra lirei. N-am apucat să-mi pun întrebări despre motivul care-l făcuse să intervină. Degetele îi atinseră strunele şi toate gândurile mi-au fost risipite. Sunetul era curat şi dulce ca apa, aprins ca galbenul lămâilor. Nu semăna cu nicio muzică din câte auzisem. Avea căldură, ca un foc, avea substanţă şi greutate ca fildeşul sculptat. Te purta avântat şi te mângâia totodată.
În timp ce cânta, i se desprinseră câteva fire de păr, atârnându-i peste ochi. Erau subţiri ca strunele de liră şi străluceau.
Se opri, îşi dădu părul din ochi şi se întoarse spre mine.
— Acum tu.
Am clătinat din cap, simţindu-mi-l prea plin, gata să dea pe-afară.
Acum nu mai puteam să cânt. N-aveam s-o mai fac nicicând, dacă
aveam posibilitatea de a-l asculta pe el.
— Cântă tu, i-am zis.
Ahile se întoarse la strune şi muzica se înălţă din nou. De astă
dată, cântă şi din gură, acompaniindu-şi instrumentul cu un glas înalt, limpede şi bogat. Îşi lăsă capul puţin pe spate, dând la iveală
gâtul mlădios şi catifelat, ca de căprior. Un surâs blând îi înălţă colţul stâng al gurii. Fără să vreau, m-am trezit că mă aplec în faţă.
Când se opri, într-un târziu, am simţit un gol ciudat în piept. L-am urmărit cum se ridică, pune lirele la locul lor şi închide cufărul. Îşi luă
rămas-bun de la dascăl, care se întoarse şi ieşi. Dură mult până să-mi revin şi să bag de seamă că mă aştepta.
— Acum mergem la tata.
Nu mă încredeam în propriul meu glas, aşa că am încuviinţat tăcut din cap şi l-am urmat afară din odaie, apoi pe coridoarele cotite, către rege.
36
Capitolul 5
Când am ajuns dincolo de uşile cu ţinte de bronz ale sălii de primire a lui Peleu, Ahile mă opri şi zise:
— Aşteaptă aici.
Peleu era aşezat pe un jilţ, în celălalt capăt al odăii. Un bărbat mai vârstnic, pe care-l mai văzusem cu regele, stătea alături în picioare, de parcă ei doi tocmai puseseră ţara la cale. Focul scotea un fum gros, iar sala părea încinsă şi fără aer.
Pe pereţi erau tapiserii în culori vii şi arme vechi, ce luceau de cât le lustruiseră slugile. Ahile păşi pe lângă ele şi îngenunche la picioarele tatălui său.
— Tată, am venit să-ţi cer iertare.
— Ah! exclamă Peleu, ridicând din sprânceană. Să auzim atunci.
De unde stăteam, îi puteam citi pe chip răceală şi nemulţumire.
Dintr-odată, mi s-a făcut frică. Îi oprisem de la treburile lor; Ahile nici nu ciocănise măcar la uşă.
— L-am luat pe Patrocle de la lecţii.
Numele meu suna ciudat pe buzele lui, mai să nu-l recunosc.
Bătrânul rege îşi încruntă sprâncenele.
— Pe cine?
— Menoiţianul, zise Ahile.
Fiul lui Menoitius.
— Ah. Peleu îşi plimbă privirea pe covor, spre locul îi ude stăteam eu, încercând să rămân nemişcat. Băiatul pe care voia să-l biciuiască
dascălul de lupte.
— Da, însă nu e vina lui. Am uitat să spun ca l-aş vrea tovarăş.
Therapon, aşa zisese. Un camarad de arme legat de un prinţ prin jurăminte de sânge şi de dragoste. În vreme de război, aceşti bărbaţi îi erau strajă de onoare; în vreme de pace, îi erau sfetnicii cei mai apropiaţi. Era un rang dintre cele mai preţuite, unul dintre motivele pentru care toţi băieţii aceia se ţineau roi după fiul lui Peleu – sperau să fie aleşi.
