În mod normal, m-aş fi burzuluit dacă cineva m-ar fi luat aşa de sus, însă, cumva, vorbele lui nu păreau porunci. A început să jongleze cu restul mingilor.

— Acum, zise el.

I-am azvârlit mingea şi am văzut cum o trage fără efort în cercul desenat în aer.

— Încă o dată.

I-am mai aruncat o minge, care s-a alăturat celorlalte.

— Eşti bun, îmi spuse.

M-am uitat repede la el. Îşi bătea joc de mine? Totuşi faţa îi părea sinceră.

 41 

— Prinde.

O minge se întoarse la mine, ca smochina de la masă. Nu-mi trebuia cine ştie ce meşteşug ca să-mi fac treaba, dar îmi plăcea oricum. Ne-am trezit zâmbind de câte ori prindeam sau aruncam bine o minge.

După o vreme, Ahile se opri, căscă şi-mi spuse:

— S-a făcut târziu.

M-am mirat să văd prin fereastră luna sus pe cer; nu băgasem de seamă cum se scurseseră minutele.

Am stat în capul oaselor pe salteaua mea şi l-am privit îndeletnicindu-se cu pregătirile de culcare: cum se spală pe faţă cu apă dintr-un urcior cu gură largă şi cum îşi dezleagă şnurul de piele ce-i ţinea prins părul. Liniştea îmi readusese în suflet stinghereala. De ce eram aici?

Ahile stinse torţa.

— Noapte bună, îmi zise.

— Noapte bună.

Cuvintele sunau ciudat, ca o limbă străină.

Timpul trecea. În lumina lunii, abia îi desluşeam, în cealaltă parte a odăii, forma feţei, desăvârşită ca a unei sculpturi. Ţinea buzele uşor depărtate şi un braţ ridicat fără grijă deasupra capului. Adormit, arăta altfel, frumos, însă rece ca luna. Am descoperit că doream să se deştepte, ca să-l văd iarăşi însufleţit.

A doua zi, dimineaţă, după micul-dejun, m-am întors în odaia băieţilor, aşteptându-mă să-mi găsesc lucrurile la locul lor. Nu erau acolo şi am văzut că de pe patul meu fuseseră luate aşternuturile. M-am mai uitat o dată după prânz, apoi iar după lecţiile cu lancea şi iarăşi înainte de culcare, însă locul care fusese al meu era gol şi nearanjat. „Aşa deci. Tot acolo.” M-am îndreptat prudent spre odaia lui, aşteptându-mă cumva să fiu oprit de vreun slujitor. Nimeni n-a făcut-o.

În pragul uşii lui, am şovăit. Ahile era înăuntru, tolănit cum îl văzusem în prima zi, cu un picior atârnând din pat.

— Bună, îmi zise.

Dacă ar fi arătat cel mai mic semn de şovăială sau mirare, aş fi

 42 

plecat, m-aş fi dus înapoi şi mai degrabă aş fi dormit pe un mănunchi de stuf decât să stau acolo. Dar n-am băgat de seamă decât tonul relaxat pe care mi se adresa şi atenţia vie din ochi.

— Bună, am răspuns, ducându-mă la locul meu, pe salteaua din cealaltă parte a odăii.

Încet, încet, m-am obişnuit. Nu mai tresăream când vorbea, nu mă

mai aşteptam să fiu certat. Nu-mi mai închipuiam că voi fi dat pe uşă

afară. După cină, picioarele mă purtau din obişnuinţă spre odaia lui, iar salteaua pe care mă întindeam o socoteam de-acum a mea.

Noaptea, încă-l mai visam pe băiatul mort. Însă când mă trezeam, asudat şi înspăimântat, vedeam afară luna lucind pe ape şi auzeam cum valurile măturau ţărmul. În penumbră îl zăream pe el, cum respiră uşor, cu membrele moi încolăcite. Pulsul îmi încetinea fără să

vreau. Chiar şi adormit, avea o însufleţire ce făcea moartea şi spiritele să pară prosteşti. După un timp, mi-am dat seama că puteam să dorm iarăşi. După încă un timp, visele se răriră şi dispărură.

Am aflat că nu era atât de sobru cum părea. Dincolo de echilibru şi de linişte, exista un alt chip, neastâmpărat şi şlefuit ca o nestemată, ce atrăgea lumina. Îi plăcea să-şi pună la încercare, în joacă, propria iscusinţă, să prindă obiecte cu ochii închişi, să pună la cale salturi imposibile, peste paturi şi scaune. Când zâmbea, pielea de la colţurile ochilor i se încreţea ca o frunză apropiată de foc.

Era el însuşi o văpaie. Scânteia, atrăgea privirile. Răspândea un soi de vrajă, chiar şi la deşteptare, cu părul ciufulit şi chipul încă buimac de somn. De aproape, picioarele îi păreau aproape nepământene: buricele desăvârşite ale degetelor, tendoanele ce tremurau ca strunele de liră. Avea călcâiele bătătorite, alb deasupra trandafiriului, pentru că umbla peste tot desculţ. Tatăl său îl punea să le ungă cu uleiuri ce miroseau a santal şi a rodie.

Începu să-mi povestească ce făcuse peste zi, înainte să ne fure somnul. La început am ascultat doar, însă după o vreme am prins şi eu glas. Am povestit şi eu, mai întâi despre palat, apoi crâmpeie din viaţa de dinainte: pietrele săltăreţe azvârlite în apă, căluţul de lemn cu care mă jucasem, lira din zestrea mamei.

— Mă bucur că tatăl tău a trimis-o cu tine, zise el.

 43 

Nu după mult timp, discuţiile au trecut dincolo de limitele nopţii.

M-am mirat singur de câte erau de zis, despre toate, despre ţărm, despre cină şi despre vreun băiat sau altul.

Am încetat să mă păzesc de batjocură, coada de scorpion tăinuită

din vorbele sale. El spunea tot ce gândea şi rămânea nedumerit dacă

nu făceai şi tu întocmai. Unii ar fi luat-o drept sărăcie sufletească.

Însă nu e şi ăsta un soi de înzestrare – să vorbeşti întotdeauna drept din inimă?

Într-una dintre după-amiezi, când mă pregăteam să-l las să se ducă

la lecţiile lui private, îmi zise:

— Ce-ar fi să vii cu mine?

Glasul îi era uşor forţat; aş fi zis că are emoţii, dacă asta nu mi s-ar fi părut cu neputinţă. În aerul dintre noi, care devenise tihnit, se simţi dintr-odată încordarea.

— Bine, am zis.