— Bine.
— Câte poţi să ţii?
— Nu ştiu.
— Arată-mi mâna.
I-am arătat-o, cu palma în sus. Îşi puse palma deasupra. Am încercat să nu tresar. Avea pielea moale şi un pic lipicioasă de la cină.
Buricele cărnoase ale degetelor se simţeau foarte calde la atingere.
— E cam la fel ca a mea. Atunci mai bine începem cu două. Ia astea.
Luă şase mingiuţe din piele, din soiul celor folosite de saltimbanci.
Mi-am oprit ascultător două.
— Când îţi zic, aruncă-mi una.
În mod normal, m-aş fi burzuluit dacă cineva m-ar fi luat aşa de sus, însă, cumva, vorbele lui nu păreau porunci. A început să jongleze cu restul mingilor.
— Acum, zise el.
I-am azvârlit mingea şi am văzut cum o trage fără efort în cercul desenat în aer.
— Încă o dată.
I-am mai aruncat o minge, care s-a alăturat celorlalte.
— Eşti bun, îmi spuse.
M-am uitat repede la el. Îşi bătea joc de mine? Totuşi faţa îi părea sinceră.
41
— Prinde.
O minge se întoarse la mine, ca smochina de la masă. Nu-mi trebuia cine ştie ce meşteşug ca să-mi fac treaba, dar îmi plăcea oricum. Ne-am trezit zâmbind de câte ori prindeam sau aruncam bine o minge.
După o vreme, Ahile se opri, căscă şi-mi spuse:
— S-a făcut târziu.
M-am mirat să văd prin fereastră luna sus pe cer; nu băgasem de seamă cum se scurseseră minutele.
Am stat în capul oaselor pe salteaua mea şi l-am privit îndeletnicindu-se cu pregătirile de culcare: cum se spală pe faţă cu apă dintr-un urcior cu gură largă şi cum îşi dezleagă şnurul de piele ce-i ţinea prins părul. Liniştea îmi readusese în suflet stinghereala. De ce eram aici?
Ahile stinse torţa.
— Noapte bună, îmi zise.
— Noapte bună.
Cuvintele sunau ciudat, ca o limbă străină.
Timpul trecea. În lumina lunii, abia îi desluşeam, în cealaltă parte a odăii, forma feţei, desăvârşită ca a unei sculpturi. Ţinea buzele uşor depărtate şi un braţ ridicat fără grijă deasupra capului. Adormit, arăta altfel, frumos, însă rece ca luna. Am descoperit că doream să se deştepte, ca să-l văd iarăşi însufleţit.
A doua zi, dimineaţă, după micul-dejun, m-am întors în odaia băieţilor, aşteptându-mă să-mi găsesc lucrurile la locul lor. Nu erau acolo şi am văzut că de pe patul meu fuseseră luate aşternuturile. M-am mai uitat o dată după prânz, apoi iar după lecţiile cu lancea şi iarăşi înainte de culcare, însă locul care fusese al meu era gol şi nearanjat. „Aşa deci. Tot acolo.” M-am îndreptat prudent spre odaia lui, aşteptându-mă cumva să fiu oprit de vreun slujitor. Nimeni n-a făcut-o.
În pragul uşii lui, am şovăit. Ahile era înăuntru, tolănit cum îl văzusem în prima zi, cu un picior atârnând din pat.
— Bună, îmi zise.
Dacă ar fi arătat cel mai mic semn de şovăială sau mirare, aş fi
42
plecat, m-aş fi dus înapoi şi mai degrabă aş fi dormit pe un mănunchi de stuf decât să stau acolo. Dar n-am băgat de seamă decât tonul relaxat pe care mi se adresa şi atenţia vie din ochi.
— Bună, am răspuns, ducându-mă la locul meu, pe salteaua din cealaltă parte a odăii.
Încet, încet, m-am obişnuit. Nu mai tresăream când vorbea, nu mă
mai aşteptam să fiu certat. Nu-mi mai închipuiam că voi fi dat pe uşă
