Era în ceasurile de linişte de la sfârşitul după-amiezii; cei din palat dormeau, toropiţi de arşiţă, astfel că eram singuri. Am luat-o pe drumul cel mai ocolitor, pe poteca şerpuitoare din crângul de măslini, îndreptându-ne spre casa unde se ţineau armele.

Cât timp şi-a ales armele cu care să se antreneze, o lance şi o sabie cu vârful uşor tocit, am rămas în prag. Am întins mâna spre o armă, apoi am şovăit.

— Ar trebui să…?

Clătină din cap. Nu.

— Eu nu mă lupt cu alţii, îmi zise.

L-am urmat afară, în arenă.

— Niciodată?

— Nu.

— Atunci de unde ştii că…

M-am întrerupt, când Ahile îşi luă poziţia de luptă în centrul cercului, cu lancea în mână şi sabia la şold.

— Că profeţia e adevărată? Cred că n-am de unde să ştiu.

Sângele divin curge altfel în vinele fiecărui vlăstar zeiesc. Glasul lui Orfeu făcea copacii să plângă, Heracle putea să te omoare doar bătându-te cu palma pe spate. Puterea miraculoasă lui Ahile era

 44 

iuţimea. Când îşi arunca lancea, aceasta se mişca de nici n-o vedeam.

Se repezea scânteind înainte, răsucindu-se. Coada lăncii părea să

curgă în mâinile lui, vârful cenuşiu-întunecat vibra ca o limbă de şarpe. Tălpile-i băteau în pământ ca-ntr-un dans, fără să stea o clipă.

Rămăsesem ţintuit locului, privind. Mai că mi se tăiase răsuflarea.

Chipul îi era liniştit şi golit de expresie, deloc încordat de caznă. Se mişca atât de exact, încât parcă-i şi vedeam pe cei cu care se lupta, câte zece, douăzeci o dată, împresurându-l din toate părţile. Sări, despicând aerul cu lancea, şi, în acelaşi timp, cu cealaltă mână îşi scoase sabia din teacă. Se repezi cu amândouă, mişcându-se ca o apă, ca un peşte prin valuri.

Apoi se opri brusc. În aerul nemişcat al după-amiezii, îl auzeam cum răsuflă, doar puţintel mai sonor decât de obicei.

— Cine te-a învăţat? l-am întrebat.

Nu ştiam ce altceva puteam să zic.

— Tata, puţin.

Puţin. Mai că mi-era teamă.

— Nimeni altcineva?

— Nu.

Am păşit în faţă.

— Luptă-te cu mine.

Scoase ceva ce semăna a hohot de râs.

— Nu. Fireşte că nu.

— Luptă-te cu mine.

Parcă nu eram eu. Tatăl lui îl învăţase să lupte, doar puţin. Şi restul de unde venea? De la zei? Nu mai văzusem nicicând ceva mai zeiesc.

Hăcuirile noastre icnite, care ne făceau să asudăm, păreau o artă

minunată când o practica el. Înţelegeam de ce tatăl lui nu-i îngăduia să lupte de faţă cu alţii. Cum ar fi putut vreun muritor de rând să mai fie mândru de priceperea sa, când pe lume exista o asemenea făptură?

— Nu vreau.

— Te provoc.

— N-ai nicio armă.

— O să-mi aleg.

Îngenunche şi-şi lăsă armele în ţărână. Îmi căută privirea.

— Nu mă lupt cu tine. Nu-mi mai cere aşa ceva.

 45 

— Ba o să-ţi cer. N-ai cum să mă opreşti.

Trufaş, am făcut un pas în faţă. Ceva mă ardea pe dinăuntru, o nerăbdare, o încredere deplină. O să am ce-mi doresc. El o să mi-l ofere.

Se strâmbă şi mi s-a părut că-i citesc mânia pe chip. M-am bucurat. O să-l întărât, dacă altfel nu se poate. Aşa o să se bată cu mine. Nervii îmi vibrau, simţind primejdia.

Însă el plecă de lângă mine, lăsându-şi armele în colb.

— Vino-napoi, i-am zis. Apoi mai tare: Vino-napoi. Ţi-e frică?

Iarăşi râsul acela înăbuşit, ciudat, fără să-şi întoarcă faţa spre mine.

— Nu, nu mi-e frică.

— Ar trebui să-ţi fie.

Am zis-o în glumă, ca să mai risipesc încordarea, însă în aerul nemişcat dintre noi sunase altfel. Încă stătea cu spatele la mine, neclintit şi de neclintit.

„Îl fac eu să se uite la mine”, mi-am zis. Picioarele mele au înghiţit cât ai clipi cei cinci paşi dintre noi şi m-am izbit de spatele lui.