Peleu miji ochii.
— Vino încoace, Patrocle.
37
Covorul era gros sub tălpile mele. Am îngenuncheat ceva mai departe, în spatele lui Ahile. Simţeam pe piele privirea regelui.
— Atâţi ani, Ahile, te-am îndemnat să-ţi iei camarazi, dar tu i-ai refuzat pe toţi. De ce tocmai băiatul ăsta?
Şi eu mă întrebam acelaşi lucru. N-aveam ce să-i ofer unui asemenea prinţ. Atunci de ce-şi făcuse milă de mine? Eu şi Peleu i-am aşteptat răspunsul.
— Este surprinzător.
Mi-am ridicat privirea, încruntat. Dacă aşa mă considera, era singurul.
— Surprinzător, repetă Peleu, ca un ecou.
— Da.
Ahile nu mai dădu lămuriri, deşi aşa speram. Peleu îşi frecă nasul, dus pe gânduri.
— Băiatul acesta e în surghiun şi are onoarea pătată. Reputaţia n-o să-ţi crească cu el alături.
— Nici n-am nevoie, spuse Ahile.
Nu pe un ton mândru sau fudul. Doar sincer. Peleu încuviinţă.
— Însă ceilalţi băieţi vor fi invidioşi, când vor afla că ţi-ai ales un asemenea tovarăş. Ce le vei zice?
— Nu le voi zice nimic, veni, fără şovăială, răspunsul. Nu ei îmi spun ce să fac.
Am simţit cum îmi zvâcneşte sângele mai tare în vine, de teama mâniei lui Peleu. Însă n-a fost aşa. Tatăl şi fiul îşi întâlniră privirile, iar în colţul buzelor lui Peleu înflori o vagă notă de veselie.
— Ridicaţi-vă amândoi.
Am făcut întocmai, simţindu-mă ameţit.
— Iată hotărârea mea: Ahile, îţi vei cere scuze de la Amfidamas, şi la fel şi Patrocle.
— Da, tată.
— Atât am avut de spus.
Şi cu asta ne întoarse spatele, îndreptându-se spre sfetnicul său, în semn că putem pleca.
Când am ajuns iarăşi afară, Ahile îmi zise aspru:
— Ne vedem la masă.
38
Apoi dădu să plece. Cu un ceas înainte, m-aş fi declarat bucuros să
scap de el; acum, în mod ciudat, mă simţeam rănit.
— Unde te duci?
Se opri.
— La lecţii.
— Singur?
— Da. Nimeni nu poate să mă vadă luptând.
Părea obişnuit să dea acest răspuns.
— De ce?
Mă privi lung, de parc-ar fi cântărit ceva în minte.
— Din porunca mamei. Din pricina profeţiei.
— Care profeţie?
