— Că voi fi cel mai bun războinic al generaţiei mele.
Părea o pretenţie copilărească, o scorneală, însă el o zisese cu simplitate, de parc-ar fi spus cum îl cheamă.
Îmi venea să întreb: „Şi chiar eşti cel mai bun?” În loc de asta, am zis, fâstâcindu-mă un pic:
— Când s-a făcut profeţia asta?
— Chiar înainte de-a mă naşte, Ilitia a venit şi i-a împărtăşit-o mamei.
Se zicea că Ilitia, zeiţa naşterilor, moşeşte ea însăşi atunci când vin pe lume semizeii. Cei a căror naştere era prea de seamă ca să fie lăsată la voia întâmplării. Uitasem. „Mama lui e zeiţă.”
— Şi lumea ştie de profeţia asta? am întrebat şovăitor, nevoind să-ntind coarda.
— Unii ştiu, alţii nu. Însă de aceea mă antrenez singur.
Dar nu plecă. Mă privea. Părea să aştepte.
— Atunci ne vedem la masă, am zis într-un târziu.
Încuviinţă din cap şi se duse.
Când am sosit, se aşezase deja la masa mea, înconjurat de liota lui de băieţi. Cumva, mă aşteptasem să nu fie acolo, să fi visat tot ce se întâmplase de dimineaţă. Când m-am aşezat, i-am întâlnit imediat ochii, simţindu-mă aproape vinovat, apoi i-am ferit. Mă îmbujorasem tot, puteam să jur. Când am întins mâinile spre mâncare, le-am simţit grele şi stângace. Eram conştient de fiecare înghiţitură, de fiecare
39
expresie de pe chipul meu. În seara aceea, cina a fost foarte gustoasă, peşte fript cu lămâie şi ierburi, brânză şi pâine proaspătă, iar el mâncă pe săturate. Băieţii nu mă băgau în seamă. De multă vreme, devenisem nevăzut pentru ei.
— Patrocle.
Ahile nu-mi rostea numele împleticit, cum făcea lumea mai tot timpul, chinuindu-se să toarne toate literele deodată, de parcă voiau să scape cât mai repede. El mai degrabă rostea răsunător fiecare silabă: Pa-tro-cle. În sală, cina ajunsese la sfârşit, iar slujitorii strângeau mesele. Am ridicat ochii şi băieţii amuţiră, privind cu interes la noi. De obicei, Ahile nu ne spunea pe nume.
— La noapte dormi în odaia mea, zise el.
Am fost atât de uimit, încât era să rămân cu gura căscată. Însă
băieţii se aflau acolo, iar mie mi se insuflase prin creştere o mândrie princiară.
— Bine, am zis.
— Un slujitor o să-ţi aducă lucrurile.
Parcă-i auzeam pe băieţii ce se zgâiau la noi spunându-şi în sinea lor: „De ce tocmai el?” Peleu nu minţise: îl încurajase adesea pe Ahile să-şi aleagă tovarăşi. Însă în toţi acei ani, Ahile nu arătase vreun interes aparte pentru niciun băiat, deşi se purta politicos cu toţi, potrivit bunei sale creşteri. Iar acum îi făcea această cinste celui mai îndoielnic dintre noi, mărunt, nerecunoscător şi pesemne blestemat.
Se întoarse să plece şi m-am luat după el, încercând să nu mă
împiedic sub privirile celor de la masă pironite în spatele meu. Mă
conduse pe lângă odaia unde dormisem şi pe lângă sala tronului, cu jeţul cu spătar înalt. Încă un cot şi am ajuns într-o parte a palatului pe care n-o ştiam, o aripă ce cobora spre apă. Pe pereţi erau desene colorate, care deveneau cenuşii atunci când torţa se îndepărta de ele.
Odaia lui era atât de aproape de mare, încât aerul avea gust sărat.
Aici nu se mai aflau desene pe pereţi, doar piatră simplă şi un singur covoraş moale. Mobila era modestă, dar bine făcută, din lemn închis la culoare, ce mi s-a părut a fi străin. Spre perete, am văzut o saltea groasă, din paie. Făcu semn spre ea.
— E pentru tine.
— Ah.
40
Nu părea potrivit să-i mulţumesc.
— Eşti obosit? mă întrebă.
— Nu.
Încuviinţă de parcă spusesem ceva înţelept.
— Nici eu.
Am încuviinţat la rândul meu. Amândoi prudenţi şi politicoşi, dând din capete ca nişte păsări. Am tăcut.
— Vrei să mă ajuţi la jonglerii?
— Nu mă pricep.
— Nu-i nevoie să te pricepi. Îţi arăt eu.
Deja regretam că spusesem că nu-s obosit. Nu voiam să mă fac de râs în faţa lui. Însă pe chip i se citea speranţa şi simţeam că ar fi fost meschin să-l refuz.
