Se poticni în faţă şi se prăbuşi, cu mine agăţat de el. Am căzut amândoi şi am auzit cum a icnit când îi ieşi răsuflarea din piept. Însă

nici n-am apucat să vorbesc, că se răsuci sub mine şi mă prinse de încheieturi. M-am zbătut, fără să mai ştiu prea bine ce avusesem de gând. Însă acum mi se ţinea piept şi puteam să mă lupt.

— Dă-mi drumul!

Am încercat să-mi eliberez mâinile din strânsoarea lui.

— Nu.

Cu o mişcare iute, mă întoarse sub el şi mă ţintui la pământ, înfigându-şi genunchii în burta mea. Am început să gâfâi, mânios, însă, în acelaşi timp, ciudat de mulţumit.

— N-am mai văzut pe nimeni să lupte ca tine, i-am zis.

O mărturisire sau o acuzaţie, sau amândouă.

— N-ai văzut multe la viaţa ta.

M-am oţărât, cu toate că mi-o spusese fără răutate.

— Ştii ce vreau să zic.

Nu puteam să-i citesc nimic în ochi. Deasupra noastră, se-auzeau încet măslinele verzi lovindu-se între ele în briză.

— Poate. Ce vrei să zici?

 46 

M-am zbătut tare şi mi-a dat drumul. Ne-am ridicat în capul oaselor, cu tunicile prăfuite şi lipite de spinare.

— Vreau să zic…

Am tăcut. Eram stârnit acum, simţeam cum mă sfredelesc mânia şi invidia bine cunoscute, aprinse dintr-odată, ca flacăra dintr-un amnar. Însă cuvintele amare pieriră de cum le-am gândit.

— Nu-i nimeni ca tine, am zis într-un sfârşit.

Mă privi o clipă, în linişte.

— Şi?

Ceva din felul cum o zisese m-a golit de ultimul strop de mânie.

Altădată, m-aş fi supărat. Dar cine eram eu acum, ca să-l privesc cu pizmă?

Parcă auzindu-mi gândurile, Ahile zâmbi, iar faţa-i strălucea ca soarele.

 47 

Capitolul 6

După aceea, prietenia ne-a învăluit dintr-odată, ca năvala şuvoaielor primăvăratice din munţi. Pe vremuri, eu şi ceilalţi băieţi ne închipuiserăm că el e ocupat toată ziua cu lecţii princiare, treburi de stat şi lupte cu lancea. Însă de ceva timp aflasem adevărul: în afară de lecţiile de liră şi de exerciţiile de luptă, nu mai învăţa altceva. Întruna dintre zile mergeam să înotăm, în alta ne căţăram în copaci.

Născoceam tot felul de jocuri, întreceri şi giumbuşlucuri. Stăteam lungiţi pe nisipul cald şi ziceam:

— Ia ghici la ce mă gândesc.

Şoimul pe care-l văzuserăm de la fereastră.

Băiatul cu dintele din faţă strâmb.

Masa de prânz.

Iar în vreme ce înotam sau ne jucam sau vorbeam, încercam un sentiment aparte. În felul în care mă cuprindea, înălţându-se prin piept, semăna oarecum cu teama. Sau cu lacrimile, aşa de iute venea.

Însă nu era nici una, nici alta, căci era uşor ca fulgul, pe când ele erau apăsătoare, era strălucitor, pe când ele erau spălăcite. Îmi fusese dat să cunosc mulţumirea, în crâmpeie de timp când îmi urmasem plăceri solitare: să azvârl cu pietricele, să mă joc cu zarurile ori să

visez. Însă, de fapt, fusese vorba mai puţin despre o prezenţă, cât mai degrabă despre o lipsă, o lepădare a groazei: tata nu era prin preajmă, şi nici băieţii. Nu mi-era foame, nu eram obosit, nici bolnav.

Sentimentul de acum era altfel. Mă trezeam că mă dor obrajii de atât zâmbit, iar pielea capului mă furnica de credeam c-o să salte în aer. Limba mi-o lua înainte, ameţită de atâta libertate. Îi ziceam ba una, ba alta. Nu trebuia să mă tem că vorbesc prea mult. Nu trebuia să-mi fac griji că sunt prea plăpând sau prea domol. Ce-mi mai umbla gura! L-am învăţat cum să azvârle pietre săltăreţe, iar el mă învăţă să

cioplesc în lemn. Simţeam fiece nerv din trup, fiece adiere pe piele.

Ahile cânta la lira mamei şi eu îl priveam. Când îmi venea rândul să cânt, degetele mi se împleticeau între strune, iar pe dascăl îl apuca disperarea. Mie nici că-mi păsa.

— Mai cântă o dată, îi ziceam.

 48 

Iar el cânta până ce abia îi mai vedeam degetele în întuneric.

Atunci mi-am dat seama cât de mult mă schimbasem. Nu mă mai supăra că pierdeam când ne luam la întrecere şi că pierdeam când înotam împreună spre stânci şi că pierdeam din nou când zvârleam lănci sau pietre. Căci cum să te ruşinezi că pierzi în faţa unei asemenea frumuseţi? Era de-ajuns să-l privesc cum câştigă, să văd cum îi scapără tălpile stârnind nisipul sau cum i se înalţă şi coboară

umerii când îşi croieşte drum prin spuma sărată. Era de-ajuns.

Către sfârşitul verii, la mai bine de un an de când începuse surghiunul meu, i-am povestit în sfârşit cum ajunsesem să-l ucid pe băiat. Eram cocoţaţi pe ramurile stejarului din curte, ascunşi de peticele de frunziş. Cumva, îmi venea mai uşor acolo, desprins de pământ, cu spatele sprijinit de trunchiul robust. Mă ascultă în linişte şi, după ce am terminat, mă întrebă:

— De ce n-ai zis că te-ai apărat?

Îi stătea în fire să întrebe una ca asta, ceva ce nu-mi trecuse prin cap.

— Nu ştiu.

— Sau ai fi putut să minţi. Să zici că era deja mort când l-ai găsit.

M-am uitat lung la el, uluit de cât de simplu ar fi fost. Aş fi putut să mint. Apoi descoperirea a ceea ce decurgea de aici: „Dacă aş fi minţit, acum aş fi fost încă prinţ”. Nu fusesem surghiunit pentru că

făcusem moarte de om, ci pentru că nu fusesem destul de viclean.