afară. După cină, picioarele mă purtau din obişnuinţă spre odaia lui, iar salteaua pe care mă întindeam o socoteam de-acum a mea.
Noaptea, încă-l mai visam pe băiatul mort. Însă când mă trezeam, asudat şi înspăimântat, vedeam afară luna lucind pe ape şi auzeam cum valurile măturau ţărmul. În penumbră îl zăream pe el, cum respiră uşor, cu membrele moi încolăcite. Pulsul îmi încetinea fără să
vreau. Chiar şi adormit, avea o însufleţire ce făcea moartea şi spiritele să pară prosteşti. După un timp, mi-am dat seama că puteam să dorm iarăşi. După încă un timp, visele se răriră şi dispărură.
Am aflat că nu era atât de sobru cum părea. Dincolo de echilibru şi de linişte, exista un alt chip, neastâmpărat şi şlefuit ca o nestemată, ce atrăgea lumina. Îi plăcea să-şi pună la încercare, în joacă, propria iscusinţă, să prindă obiecte cu ochii închişi, să pună la cale salturi imposibile, peste paturi şi scaune. Când zâmbea, pielea de la colţurile ochilor i se încreţea ca o frunză apropiată de foc.
Era el însuşi o văpaie. Scânteia, atrăgea privirile. Răspândea un soi de vrajă, chiar şi la deşteptare, cu părul ciufulit şi chipul încă buimac de somn. De aproape, picioarele îi păreau aproape nepământene: buricele desăvârşite ale degetelor, tendoanele ce tremurau ca strunele de liră. Avea călcâiele bătătorite, alb deasupra trandafiriului, pentru că umbla peste tot desculţ. Tatăl său îl punea să le ungă cu uleiuri ce miroseau a santal şi a rodie.
Începu să-mi povestească ce făcuse peste zi, înainte să ne fure somnul. La început am ascultat doar, însă după o vreme am prins şi eu glas. Am povestit şi eu, mai întâi despre palat, apoi crâmpeie din viaţa de dinainte: pietrele săltăreţe azvârlite în apă, căluţul de lemn cu care mă jucasem, lira din zestrea mamei.
— Mă bucur că tatăl tău a trimis-o cu tine, zise el.
43
Nu după mult timp, discuţiile au trecut dincolo de limitele nopţii.
M-am mirat singur de câte erau de zis, despre toate, despre ţărm, despre cină şi despre vreun băiat sau altul.
Am încetat să mă păzesc de batjocură, coada de scorpion tăinuită
din vorbele sale. El spunea tot ce gândea şi rămânea nedumerit dacă
nu făceai şi tu întocmai. Unii ar fi luat-o drept sărăcie sufletească.
Însă nu e şi ăsta un soi de înzestrare – să vorbeşti întotdeauna drept din inimă?
Într-una dintre după-amiezi, când mă pregăteam să-l las să se ducă
la lecţiile lui private, îmi zise:
— Ce-ar fi să vii cu mine?
Glasul îi era uşor forţat; aş fi zis că are emoţii, dacă asta nu mi s-ar fi părut cu neputinţă. În aerul dintre noi, care devenise tihnit, se simţi dintr-odată încordarea.
— Bine, am zis.
Era în ceasurile de linişte de la sfârşitul după-amiezii; cei din palat dormeau, toropiţi de arşiţă, astfel că eram singuri. Am luat-o pe drumul cel mai ocolitor, pe poteca şerpuitoare din crângul de măslini, îndreptându-ne spre casa unde se ţineau armele.
Cât timp şi-a ales armele cu care să se antreneze, o lance şi o sabie cu vârful uşor tocit, am rămas în prag. Am întins mâna spre o armă, apoi am şovăit.
— Ar trebui să…?
Clătină din cap. Nu.
— Eu nu mă lupt cu alţii, îmi zise.
L-am urmat afară, în arenă.
— Niciodată?
— Nu.
— Atunci de unde ştii că…
M-am întrerupt, când Ahile îşi luă poziţia de luptă în centrul cercului, cu lancea în mână şi sabia la şold.
— Că profeţia e adevărată? Cred că n-am de unde să ştiu.
Sângele divin curge altfel în vinele fiecărui vlăstar zeiesc. Glasul lui Orfeu făcea copacii să plângă, Heracle putea să te omoare doar bătându-te cu palma pe spate. Puterea miraculoasă lui Ahile era
44
iuţimea. Când îşi arunca lancea, aceasta se mişca de nici n-o vedeam.
Se repezea scânteind înainte, răsucindu-se. Coada lăncii părea să
curgă în mâinile lui, vârful cenuşiu-întunecat vibra ca o limbă de şarpe. Tălpile-i băteau în pământ ca-ntr-un dans, fără să stea o clipă.
Rămăsesem ţintuit locului, privind. Mai că mi se tăiase răsuflarea.
Chipul îi era liniştit şi golit de expresie, deloc încordat de caznă. Se mişca atât de exact, încât parcă-i şi vedeam pe cei cu care se lupta, câte zece, douăzeci o dată, împresurându-l din toate părţile. Sări, despicând aerul cu lancea, şi, în acelaşi timp, cu cealaltă mână îşi scoase sabia din teacă. Se repezi cu amândouă, mişcându-se ca o apă, ca un peşte prin valuri.
Apoi se opri brusc. În aerul nemişcat al după-amiezii, îl auzeam cum răsuflă, doar puţintel mai sonor decât de obicei.
— Cine te-a învăţat? l-am întrebat.
