prânz, cu spatele sprijinit de un lemn aruncat de valuri pe ţărm.

Soarele e sus pe boltă, iar aerul ne învăluie cald. Ahile se mişcă lângă

mine şi piciorul lui îl apasă pe-al meu. E rece şi rozaliu, zgâriat de nisip, moale după iarna petrecută în casă. Fredonează ceva, un crâmpei de melodie pe care o cântase mai devreme.

Mă întorc să-l privesc. Are chipul neted, fără petele şi punctişoarele care au început să-i năpădească pe ceilalţi băieţi. Are trăsături desenate apăsat; nimic strâmb sau neglijent, nimic lăbărţat –

totul precis, tăiat cu un cuţit foarte ascuţit. Şi totuşi efectul de ansamblu nu-i deloc ascuţit.

 59 

Se întoarce şi vede că-l privesc.

— Ce-i? mă întreabă.

— Nimic.

Îi simt mirosul pielii. Uleiurile cu care se dă pe picioare, rodii şi santal; sudoarea sărată a pielii curate; zambilele prin care păşiserăm mai devreme, strivindu-şi aromele de gleznele noastre. Sub toate acestea este mirosul lui, cel cu care adorm şi cu care mă trezesc. Nu pot să-l descriu. E dulce, dar nu tocmai. E puternic, dar nu prea puternic. Aduce cumva cu migdalele, însă nu întocmai. Uneori, după

ce ne luăm la trântă, şi pielea mea miroase la fel.

Îşi lasă mâna pe nisip, ca să se sprijine. Muşchii din braţe se arcuiesc uşor, ivindu-se şi dispărând cu fiecare mişcare. Ochii lui şi-au afundat verdele în ai mei.

Pulsul îmi zvâcneşte fără să ştiu vreun motiv. Se mai uitase la mine de mii şi mii de ori, însă privirea asta e cumva altfel, are o intensitate pe care nu i-o cunosc. Gura mi s-a uscat şi-mi aud gâtlejul când înghit.

Mă priveşte. Pare să aştepte.

Mă întind, abia mişcându-mă, spre el. Mă simt ca şi cum aş fi făcut un salt printr-o cascadă. Până în clipa aceea, nu ştiu ce vreau să fac.

Mă aplec în faţă şi buzele ni se lipesc stângaci, la nimereală. Sunt ca două albine pântecoase, moi şi rotunjoare şi mustind de polen. Îi simt gustul – fierbinte şi dulce de la mierea de la desert. Stomacul îmi zvâcneşte şi un picur cald de plăcere mi se răspândeşte sub piele.

„Mai mult.”

Puterea dorinţei mele, iuţeala cu care înfloreşte mă cutremură; tresar şi mă dau înapoi ameţit. Apuc doar o clipă să-i văd chipul, încadrat de lumina după-amiezii, cu buzele desfăcute uşor, încă în forma sărutului. Ochii îi sunt mari, miraţi.

Sunt îngrozit. Ce-am făcut? Însă nu apuc să-mi cer iertare. Se ridică şi face un pas înapoi. Chipul i s-a închis, de nepătruns şi îndepărtat, îngheţându-mi lămuririle pe buze. Se întoarce şi o ia la goană, cel mai iute băiat din lume, străbate ţărmul şi dispare.

Îi simt absenţa ca o răceală ce mă cuprinde pieziş. Nu-mi mai încap în piele, iar faţa ştiu că mi-e roşie şi mă ustură ca o arsură.

„Zei cereşti”, îmi spun, „numai de nu m-ar urî”.

 60 

Ar fi trebuit să ştiu că nu-i o idee bună să invoc zeii.

Când am dat colţul, pe cărarea din grădină, ea era acolo, profilându-se luminoasă ca un tăiş de cuţit. Rochia albastră i se lipea de piele, părând udă. Ochii întunecaţi îi pironeau pe ai mei, iar degetele ei, reci ca gheaţa şi de o paloare neomenească, se întinseră

să mă înhaţe. Picioarele mi se izbiră unul de altul, când mă săltă cu totul de la pământ.

— Am văzut, îmi spuse şuierător, printre dinţi.

Sunetul valurilor ce se sparg de ţărmul pietros. Nu puteam să

vorbesc. Mă ţinea de gât.

— O să plece. Avea ochii negri acum, întunecaţi ca stâncile scăldate de mare şi la fel de colţuroşi. Ar fi trebuit de mult să-l trimit.

Nu-ncerca să te ţii după el.

Nici nu mai puteam să respir. Însă nu m-am zvârcolit. Atâta lucru ştiam şi eu. Păru că face o pauză şi mă aşteptam să înceapă din nou, dar nu mai rosti nimic. Deschise doar palma şi îmi dădu drumul, moale ca o cârpă, la pământ.

Dorinţa unei mame. Pe tărâmurile noastre, nu prea avea însemnătate. Însă ea era zeiţă, în primul rând şi veşnic.

Când m-am întors în odaie, deja se întunecase. L-am găsit pe Ahile aşezat pe patul lui, zgâindu-se la propriile-i picioare. Ridică fruntea, aproape cu speranţă, când am apărut în prag. Nu zise nimic; parcă

vedeam încă aievea ochii negri ai mamei sale şi cum scăpăraseră

călcâiele lui Ahile alergând pe ţărm. „Iertare, a fost o greşeală”. Asta aş fi îndrăznit, poate, să spun dacă n-ar fi apărut ea.

Am intrat în odaie şi m-am aşezat pe patul meu. El se întoarse şi mă privi o clipă în ochi. Nu semăna cu mama lui în felul în care seamănă copiii cu părinţii lor, prin linia bărbiei sau forma ochilor.

Asemănarea era în mişcările lui, în pielea lui luminoasă. Fiu de zeiţă.

Ce crezusem oare că se va-ntâmpla?

Până şi de unde stăteam simţeam în nări izul mării de pe pielea lui.

— Trebuie să plec mâine, îmi zise.

Suna aproape ca o învinuire.

— Ah, am făcut.

Îmi simţeam gura umflată şi amorţită, prea greoaie să rostesc vreo

 61 

vorbă.

— Mă duc să fiu instruit de Chiron. Tăcu o clipă, apoi adăugă: A fost dascălul lui Heracle. Şi al lui Perseu.

„Încă nu”, îmi spusese. Însă mama lui hotărâse altceva.

Se ridică şi-şi scoase tunica. Era zăpuşeală, în toiul verii, şi ne obişnuiserăm să dormim goi. Luna îi lucea pe pântecul neted, musculos, acoperită de un puf aproape blond, ce se întuneca tot mai mult în jos, sub mijloc. Mi-am ferit privirea.

A doua zi de dimineaţă, în zori, se sculă şi se îmbrăcă. Eram treaz; nu dormisem deloc. L-am urmărit printre gene, prefăcându-mă