Acum înţelegeam dezgustul din ochii tatălui meu. Neghiobul de fecior mărturisise tot. Mi-am amintit cum îşi încleştase falca în timp ce vorbeam. Nu merită să fie rege.
— Tu n-ai fi minţit, am zis.
— Nu, recunoscu el.
— Ce-ai fi făcut? l-am întrebat.
Ahile bătu cu un deget în craca pe care şedea.
— Nu ştiu. Nici nu-mi închipui. Cum ţi-a vorbit băiatul acela…
Dădu din umeri. Nimeni n-a încercat vreodată să-mi ia ceva.
— Niciodată?
Nu-mi venea să cred. O viaţă lipsită de aşa ceva părea cu neputinţă.
49
— Niciodată. O clipă tăcu, dus pe gânduri. Nu ştiu, repetă el întrun sfârşit. Cred că m-aş mânia.
Închise ochii şi-şi sprijini iar capul de o ramură. Frunzele verzi de stejar îi înconjurau părul ca o coroană.
Acum îl vedeam adesea pe regele Peleu; uneori eram chemaţi la sfaturi şi la ospeţele date în cinstea regilor sosiţi la palat. La masă, mi se îngăduia să stau lângă Ahile, chiar să vorbesc dacă doream. Dar nu doream; mă mulţumeam să-i privesc în tăcere pe bărbaţii din jur.
Skops, aşa mă poreclise Peleu. „Bufniţa”, de la ochii mei mari. Se pricepea să arate soiul ăsta de afecţiune, care-i învăluia pe toţi, fără
obligaţii.
După bărbaţii ce plecau, stăteam lângă foc cu el şi ascultam poveşti din tinereţea sa. Bătrânul, acum cărunt şi veştejit, ne povesti că pe vremuri luptase cot la cot cu Heracle. Când am zis că-l văzusem pe Filoctet, zâmbi.
— Da, purtătorul marelui arc al lui Heracle. Pe vremurile acelea, era lăncier şi cel mai curajos dintre noi.
Şi aşa ceva îi stătea în fire, laudele de soiul acesta. Acum am înţeles cum îşi umpluse visteria cu atâtea daruri primite pentru a pecetlui înţelegeri şi alianţe. Între eroii noştri fanfaroni şi sforăitori, Peleu era excepţia: un om modest. Stăteam şi-l ascultam, iar slujitorii puneau din când în când încă un buştean pe foc. Când se crăpa de ziuă, ne trimitea la culcare.
Singurul loc unde nu-l urmam era la mama lui. Pleca în faptul nopţii sau în zori, înainte să se trezească palatul, şi se întorcea îmbujorat şi mirosind a mare. Când l-am întrebat cum a fost, mi-a răspuns fără înconjur, cu un glas ciudat de şters.
— E mereu la fel. Vrea să ştie ce fac şi dacă sunt bine. Îmi vorbeşte de faima pe care o am în rândul bărbaţilor. La sfârşit mă întreabă
dacă vreau să vin cu ea.
Îi sorbeam fiecare cuvânt.
— Unde?
— În peşterile din mare.
Unde trăiau nereidele, în locuri atât de adânci, încât soarele nu
50
pătrundea acolo.
— Şi-o să te duci?
A clătinat din cap.
— Tata spune să nu mă duc. Zice că niciun muritor care le vede nu mai e la fel când se întoarce.
Se întoarse cu spatele, iar eu am făcut semnul din popor care te păzea de rele. Zeii să mă aibă în pază! Mă cam speria să-l aud vorbind atât de liniştit de asemenea lucruri. Poveştile noastre nu se terminau niciodată bine, atunci când se întâlneau zei cu muritori. Însă era mama lui, îmi ziceam ca să mă liniştesc, iar el era semizeu.
Cu timpul, vizitele la ea deveniră altă ciudăţenie a sa cu care m-am obişnuit, aşa cum o făcusem cu picioarele lui miraculoase sau cu dibăcia neomenească a degetelor sale. Când îl auzeam cum pătrunde înapoi pe fereastră în zori, bâiguiam din patul meu:
— Mama ta e bine?
Iar el răspundea:
— Da, e bine. Uneori adăuga: Azi apa e plină de peşti. Sau: Golful e cald ca apa din covată.
Iar apoi adormeam la loc.
Într-o dimineaţă din a doua mea primăvară în Ftia, se întoarse de la ea mai târziu decât de obicei; soarele aproape ca se înălţase din apă
