— Însă mi-ar plăcea să fiu erou. Cred că sunt în stare. Dacă
profeţia e adevărată. Dacă va fi război. Mama spune că l-am întrecut până şi pe Heracle.
N-am ştiut ce să zic. Nu ştiam dacă era o exagerare de mamă sau adevărul. Nici nu-mi păsa. „Încă nu.”
Rămase tăcut o clipă, apoi se întoarse brusc spre mine.
— Tu-ţi doreşti să fii zeu?
Acolo, printre muşchi şi măsline, mi s-a părut tare nostim. Am râs şi peste o clipă râse şi el.
— Nu cred să se întâmple aşa ceva, i-am zis.
M-am ridicat şi am întins în jos o mână. Ahile o prinse şi se săltă.
Tunicile ne erau prăfuite, iar pe labele picioarelor simţeam furnicături, de la sarea care rămânea pe piele după evaporarea apei de mare.
— Erau smochine în bucătărie, îmi zise. Am văzut eu.
Aveam doar doisprezece ani, eram prea mici ca să depănăm gânduri negre.
— Pun rămăşag că pot să mănânc mai multe decât tine.
— Hai să ne-ntrecem!
Am râs. Am zbughit-o.
55
Capitolul 7
În vara următoare, am împlinit treisprezece ani, mai întâi el, apoi eu. Trupurile au început să ni se întindă din toate încheieturile, de ni le simţeam dureroase şi şubrede. În oglinda de bronz a lui Peleu, ce sclipea de lustruită ce era, aproape că nu mă mai recunoşteam –
deşirat şi ciolănos, cu picioare de barză şi bărbie ascuţită. Ahile era şi mai înalt, părând să mă privească foarte de sus. Până la urmă am crescut la fel de înalţi, însă el se maturiză mai devreme, cu o iuţime uluitoare, poate îmboldit de sângele său zeiesc.
Şi băieţii creşteau. Acum auzeam tot mereu gemete de după uşile închise şi zăream umbre revenind în paturile lor înainte de revărsatul zorilor. Pe la noi, flăcăii îşi luau soaţe când nici nu le dăduseră de tot tuleiele. Dacă era pe-aşa, cât de devreme dădeau iama printre slujnice? Asta se şi aştepta de la ei; foarte puţini bărbaţi ajungeau în noaptea nunţii fără să fi avut parte de asemenea isprăvi. Şi aceia erau cei mai fără de noroc: prea slabi ca să siluiască, prea pociţi ca să
vrăjească şi prea săraci ca să tocmească.
După obicei, fiecare palat avea o suită de femei nobile în chip de slujnice ale stăpânei casei. Dar în palatul său, Peleu n-avea soaţă, aşa că mai toate femeile pe care le vedeam erau sclave. Fuseseră
cumpărate, luate ca pradă de război sau erau odraslele acelora. Ziua turnau vin, spălau podelele şi trebăluiau în bucătărie. Noaptea erau la cheremul soldaţilor, al băieţilor de pripas, al regilor veniţi în vizită
sau al lui Peleu însuşi. Pântecele umflate ca urmare a acelor nopţi nu însemnau o ruşine, ci un câştig – alţi sclavi, împerecherile acelea nu erau neapărat silnice; uneori exista mulţumire de ambele părţi şi chiar căldură sufletească. Sau cel puţin aşa credeau bărbaţii care povesteau despre asta.
Mie sau lui Ahile ne-ar fi fost uşor, floare la ureche, să ne culcăm cu vreuna dintre fetele acelea. La cei treisprezece ani ai noştri, aproape că rămăseserăm în urmă, mai cu seamă el, căci prinţii sunt faimoşi pentru poftele lor. În schimb, ne uitam în tăcere la fraţii noştri vitregi, cum înhăţau fete în poală, sau la Peleu, chemând-o pe cea mai frumoasă dintre toate în odaia lui, după masă. Odată, chiar
56
am auzit cum regele i-o face plocon feciorului său, care îi răspunse, aproape cu sfială:
— În seara asta sunt ostenit.
Mai târziu, când mergeam spre odaia noastră, îşi feri privirea de a mea.
Iar eu? Eram timid şi tăcut cu toată lumea, în afară de Ahile; de-abia dacă puteam să vorbesc cu ceilalţi băieţi, d-apoi cu fetele. Ca tovarăş al prinţului, bănuiesc că nici nu era nevoie să deschid gura; ajungea un gest sau o privire. Dar nici nu mi-a trecut prin cap.
Ciudat, dar sentimentele ce mă-ncercau noaptea păreau departe de slujnicele acelea, cu ochii plecaţi şi aerul supus. M-am uitat cum un băiat ridica pe bâjbâite rochia unei fete, privirea ei goală în vreme ce-i turna vin. Nu-mi doream deloc aşa ceva.
Într-una dintre nopţi am rămas până târziu în odaia lui Peleu.
Ahile era întins pe podea, cu un braţ sub cap în chip de pernă. Eu stăteam ceva mai cuviincios, pe un scaun. Nu doar din pricina lui Peleu, pentru că nu-mi erau pe plac mădularele mele prea lungi.
Bătrânul rege ţinea ochii pe jumătate închişi. Ne spunea o poveste.
— Meleagru era cel mai de seamă războinic al vremii sale, însă şi cel mai mândru. Se aştepta la tot ce-i mai bun şi, cum era iubit de semeni, chiar obţinea ce-şi dorea.
Privirea mi-a fost atrasă de Ahile. Îşi mişca degetele uşor în aer.
Făcea adesea asemenea gesturi când compunea un cântec nou. De data asta, am ghicit, trebuia să fie povestea lui Meleagru, istorisită de tatăl său.
— Însă într-o bună zi, regele Calidonului zise: „De ce se cuvine să-i dăm atâtea daruri lui Meleagru? În Calidon există şi alţi bărbaţi de ispravă”.
Ahile se răsuci, iar tunica i se întinse pe piept. În ziua aceea o auzisem pe o slujnică şoptindu-i prietenei sale: „Ţi e pare că prinţul s-a uitat la mine în timpul mesei?” În glas i se citise speranţa.
— Meleagru auzi vorbele regelui şi se mânie.
