 68 

culme, însă nu mai aveam mult, iar văzduhul era albastru, lucind deasupra noastră.

— Am ajuns.

Chiron îngenunche, iar noi descălecarăm, un pic ameţiţi.

În faţa noastră se afla o peşteră. Însă numele ăsta nu-i făcea cinste, căci nu era din piatră întunecată, ci din cuarţ trandafiriu.

— Veniţi, zise centaurul.

L-am urmat înăuntru, prin gura peşterii, suficient de înaltă încât să

nu fie nevoit să se aplece. Am clipit buimaci, căci înăuntru totul era în penumbră, deşi se vedea mai bine decât ne-am fi aşteptat, din pricina pereţilor de cleştar. Într-un capăt, un izvor părea să se scurgă

în stâncă.

Pe pereţi se găseau obiecte ce-mi erau necunoscute: unelte ciudate de bronz. Deasupra, pe tavanul peşterii, se vedeau pictate, din linii şi puncte, constelaţiile şi mişcările aştrilor cereşti. Pe poliţe cioplite erau aşezate zeci de vase de porţelan acoperite cu însemne piezişe.

Într-un colţ, atârnau instrumente muzicale, lire şi fluiere, iar lângă

ele, unelte şi oale.

În încăpere se afla un singur pat pe măsura unui om, gros şi căptuşit cu multe piei de animale, pregătit pentru Ahile. N-am văzut unde dormea centaurul. Poate nici nu dormea.

— Staţi jos, ne zise.

Înăuntru era o răcoare plăcută, numai bună după atât soare, astfel că m-am afundat recunoscător pe o pernă pe care ne-a arătat-o Chiron. El se duse la izvor, umplu nişte cupe şi ni le oferi. Apa era dulce şi proaspătă. Am băut pe dată. Chiron stătea falnic lângă mine.

— Mâine o să vă chinuie oboseala, îmi zise el, dar vă veţi simţi mai bine dacă veţi mânca.

Dintr-un ceaun ce fierbea la un foc mic, în fundul peşterii, luă cu polonicul şi ne turnă în blide o tocană groasă, cu bucăţi mari de legume şi de carne. Ne oferi şi fructe de pădure, roşii şi rotunde, pe care le ţinea într-o scobitură din stâncă. Am mâncat iute, mirat de foamea care m-apuca-se. Privirea îmi revenea întruna asupra lui Ahile şi vibram de bucuria ameţitoare a eliberării. „Am scăpat.”

Cu îndrăzneala dobândită recent, am arătat uneltele de bronz de pe perete.

 69 

— Ce sunt acelea?

Chiron şedea în faţa noastră, cu picioarele de cal îndoite sub el.

— Sunt folosite în chirurgie, îmi răspunse.

— Chirurgie?

Nu ştiam ce înseamnă cuvântul acela.

— Tămăduire. Uit cât de sălbatici sunt cei din ţinuturile de jos.

Vorbea pe un ton neutru, liniştit, de parc-ar fi spus pur şi simplu adevărul şi nimic mai mult. Uneori trebuie tăiat un mădular. Cu acelea se taie, iar cu acelea se fac suturi. Adesea, dacă tăiem o parte, putem să salvăm restul.

Mă urmări cum le priveam, cercetându-le muchiile ascuţite, cu dinţi ca de ferestrău.

— Doreşti să înveţi medicina?

Am roşit.

— Nu mă pricep deloc la aşa ceva.

— Ai răspuns la altceva decât te-am întrebat.

— Iertare, dascăle.

Nu voiam să-l supăr. „O să mă trimită acasă.”

— N-ai de ce să-mi ceri iertare. Doar răspunde-mi.

— Da, mi-ar plăcea să învăţ, am gângăvit. Pare folositor, nu?

— E foarte folositor, încuviinţă Chiron şi se întoarse spre Ahile, care urmărise discuţia. Dar tu, Peleiene? Medicina ţi se pare folositoare şi ţie?

— De bună seamă, răspunse Ahile. Te rog să nu-mi spui

„Peleiene”. Ahile e de-ajuns.

În ochii întunecaţi ai lui Chiron se zări ceva, o licărire ca de veselie.

— Prea bine. Vezi ceva despre care ai dori să ştii mai multe?

— Acelea. Ahile arătă spre instrumentele muzicale – lirele, fluierele şi ţitera cu şapte coarde. Ştii să cânţi?

Chiron îl privi netulburat.

— Ştiu.

— Şi eu, spuse Ahile. Am auzit că i-ai învăţat pe Heracle şi pe Iason, deşi aveau degetele groase. E adevărat?

— Da.

Preţ de-o clipă, am simţit că visez: Chiron îi cunoştea pe Heracle şi Iason. Îi ştia de copii.

 70 

— Aş vrea să mă-nveţi şi pe mine.

Chipul sever al lui Chiron se îmblânzi.