— Trebuie să plec mâine, îmi zise.
Suna aproape ca o învinuire.
— Ah, am făcut.
Îmi simţeam gura umflată şi amorţită, prea greoaie să rostesc vreo
61
vorbă.
— Mă duc să fiu instruit de Chiron. Tăcu o clipă, apoi adăugă: A fost dascălul lui Heracle. Şi al lui Perseu.
„Încă nu”, îmi spusese. Însă mama lui hotărâse altceva.
Se ridică şi-şi scoase tunica. Era zăpuşeală, în toiul verii, şi ne obişnuiserăm să dormim goi. Luna îi lucea pe pântecul neted, musculos, acoperită de un puf aproape blond, ce se întuneca tot mai mult în jos, sub mijloc. Mi-am ferit privirea.
A doua zi de dimineaţă, în zori, se sculă şi se îmbrăcă. Eram treaz; nu dormisem deloc. L-am urmărit printre gene, prefăcându-mă
adormit. Când şi când, se uita la mine; în penumbră, pielea lui avea un luciu cenuşiu, un lustru de marmură. Îşi puse traista pe umăr şi şovăi, o ultimă dată, la uşă. Mi-l amintesc stând acolo, în cadrul de piatră, cu pletele răsfirate, încă răvăşite de somn. Am stat cu ochii închişi o vreme. Când i-am redeschis, eram singur.
62
Capitolul 8
Până la masa de dimineaţă, toţi aflaseră că Ahile plecase. Privirile şi şoaptele lor mă urmară până la masa mea, zăbovind cât m-am întins după mâncare. Mestecam şi înghiţeam, cu toate că pâinea-mi cădea ca un bolovan în stomac. Tânjeam să fiu departe de palat; voiam o gură de aer.
M-am dus în crângul de măslini, simţind ţărâna uscata sub tălpi.
Pe undeva, mă întrebam dacă se aştepta din partea mea să mă alătur băieţilor, acum, că el plecase. Oare dac-o făceam, avea să bage careva de seamă? Cumva, speram că da. „Biciuiţi-mă”, mi-am zis.
Simţeam în nări izul mării. Era pretutindeni, în părul meu, în haine, în sudoarea lipicioasă ce-mi acoperea pielea. Chiar şi aici, în crâng, unde mirosea a frunze şi-a pământ, putreziciunea sărată şi bolnăvicioasă tot îmi dădea de urmă. Stomacul îmi tresăltă o clipă şi m-am sprijinit de trunchiul zgrunţuros al unui copac. Scoarţa aspră
îmi înţepă fruntea, dându-mi puterea să mă ţin pe picioare. Trebuie să fug de mirosul ăsta”, mi-am zis.
Am luat-o spre miazănoapte, spre drumul ce ducea la palat, o fâşie colbuită şi bătătorită de roţile carelor şi de copitele cailor, care se despica puţin mai departe de curtea palatului. O parte se îndrepta spre miazăzi şi apus, prin iarbă, stânci şi deluşoare; pe-acolo venisem cu trei ani în urmă. Cealaltă parte se răsucea spre miazănoapte, către Muntele Othri şi dincolo de el, spre Muntele Pelion. Am urmărit-o din priviri. O vreme mergea pe lângă dealurile împădurite de la poale, apoi se pierdea printre ele.
Din văzduhul văratic, soarele se prăvălea fierbinte şi apăsător, de parcă voia să mă alunge înapoi la palat. Însă mai zăboveam. Auzisem că munţii noştri erau frumoşi – scoruşi, chiparoşi şi pâraie de gheaţă
abia topită. Acolo ar fi fost răcoare şi umbră. Departe de nisipul cu sclipiri de diamant de pe ţărm, departe de scânteierea mării.
„Aş putea să plec.” Gândul mă lovi dintr-odată, fermecându-mă.
Ajunsesem pe drumul acesta doar cu gândul să scap de mare, însă
calea mi se aşternea în faţă… şi munţii. „Şi Ahile.” Pieptul mi se înălţa şi-mi cobora iute, ca şi cum nu mai prididea să ţină pasul cu
63
gândurile mele. Nu aveam nimic al meu, nici măcar o tunică, o sandală; erau toate ale lui Peleu. „Nici măcar n-ar trebui să-mi adun lucrurile pentru călătorie.”
Mă ţinea locului doar lira mamei, din cufărul de lemn aflat în cămăruţă. Am mai şovăit o clipă, gândindu-mă că aş putea să-ncerc să mă întorc şi s-o iau cu mine. Dar era deja amiaza. Nu-mi mai rămăseseră decât ceasurile de după-amiază ca s-o pornesc la drum înainte să prindă careva de veste că dispărusem – aşa mă măguleam –
şi să trimită să mă caute. M-am uitat în urmă, spre palat, şi n-am văzut pe nimeni. Straja nu se vedea nicăieri. „Acum. Acum e momentul.”
Am luat-o la fugă. Cât mai departe de palat, pe drumeagul ce ducea spre pădure, am fugit de mă usturau tălpile, lipăind pe ţărâna încinsă de arşiţă. Ţinând-o tot într-o goană, mi-am jurat că, de mi-era dat să-l mai văd pe Ahile, o să-mi tăinuiesc gândurile în spatele ochilor. Acum ştiam cât de scump aveam să plătesc, dacă nu mă
ţineam de cuvânt. Durerea din picioare şi junghiurile ce-mi sfredeleau pieptul îmi păreau bune şi curate. Am fugit întruna.
Sudoarea îmi şiroia pe piele şi pica pe pământul de sub tălpile mele. Deveneam din ce în ce mai murdar. Colb şi resturi de frunze mi se lipeau de picioare. Lumea din jur se îngustă tot mai mult, până nu rămaseră decât lipăitul tălpilor lovind pământul şi bucata prăfuită de drum ce mi aşternea în faţă.
Într-un târziu, după un ceas – să fi fost două? —, n-am mai fost în stare să fac niciun pas. Văzând soarele tremurător tot mai negru, m-am încovoiat de spate, simţindu-mi sângele cum bubuie în urechi, mai să mă asurzească. Acum drumul se afundase în pădurea ce se întindea de amândouă părţile, iar palatul lui Peleu rămăsese mult în urmă. La dreapta se înălţa Othri, iar în spatele lui era Pelionul. M-am uitat lung la piscul său, încercând să ghicesc cât mai aveam. Zece mii de paşi? Cincisprezece mii? Am pornit iar la drum.
Orele au trecut, una după alta. Muşchii îmi şovăiau slăbiţi, picioarele mi se împleticeau. Soarele trecuse bine de nămiază şi plutea jos pe cer, la apus. Îmi mai rămâneau patru-cinci ceasuri până
la lăsarea întunericului, iar piscul tot departe era. Dintr-odată am înţeles – nu mi-era dat să izbesc până la Pelion în ziua aceea. N-
64
aveam merinde, nici apă, nici vreo speranţă să găsesc adăpost. N-aveam decât sandalele din picioare şi tunica jilavă de pe mine.
N-aveam cum să-l prind pe Ahile din urmă, acum eram încredinţat. El părăsise de multă vreme drumul şi calul, şi era pe cale de-a urca muntele pe jos. Cineva priceput la desluşirea urmelor ar fi stat cu ochii pe copacii de la marginea drumeagului şi ar fi desluşit ferigile încovoiate sau rupte, în locurile pe unde-şi croise drum un băiat. Însă eu nu mă pricepeam la astfel de lucruri şi hăţişul de la marginea drumului mi se părea peste tot la fel. Urechile îmi ţiuiau surd – din pricina cicadelor, a ţipetelor ascuţite ale păsărilor şi a respiraţiei mele zgomotoase. Simţeam un junghi în stomac, poate foame, poate disperare.
Şi mai era ceva. Un sunet slab, aproape de neauzit. Totuşi mi-a ajuns la urechi şi am simţit, cu toată arşiţa, că-ngheţ. Ştiam sunetul acela. Era sunetul cuiva care se apropia pe furiş, care nu voia să
tulbure tăcerea. Făcuse doar un pas greşit, trădarea unei singure frunze, dar fusese de-ajuns.
Mi-am ciulit urechile, gâtuit de frică. De unde venise? Am stat cu ochii în patru, privind când într-o parte, când în cealaltă a pădurii.
