M-am sculat şi m-am dus la el. Mă măsură din ochi câteva clipe.

— Da, zise.

— Cât? l-am iscodit eu. Mult?

— Arăţi altfel la faţă, îmi spuse.

— Unde anume?

Îmi atinse bărbia cu mâna dreaptă, plimbându-şi degetele de-a lungul ei.

— Aici. Ai faţa mai lată.

Am ridicat palma să văd dacă simt schimbarea, însă mi se părea la fel: piele şi os. Îmi luă mâna şi mi-o duse la claviculă.

— Şi aici eşti mai lat. Şi mai e şi ăsta.

 84 

Atinse încet cu degetul dâmbul moale care mi se înălţase din gâtlej. Am înghiţit un nod, simţind cum degetul îi urcă odată cu mişcarea.

— Unde-n altă parte? l-am mai întrebat.

Arătă spre fâşia de păr moale şi negru ce mi se întindea de pe piept în jos, peste pântece.

Se opri şi am simţit că mi se încinge faţa.

— Ajunge, am zis, mai aspru decât voisem.

M-am aşezat iar pe iarbă şi Ahile îşi continuă exerciţiile de întindere. I-am privit pletele în vânt, i-am privit pielea aurie în soare.

M-am lăsat pe spate, dând voie razelor soarelui să mă învăluie.

După o vreme, se opri şi veni să se aşeze lângă mine. Priveam iarba, copacii şi mugurii cruzi care creşteau.

— Socot că ţi-ar plăcea felul în care arăţi acum, veni parcă de departe glasul său, aproape indiferent.

Iarăşi m-am încins la faţă. Apoi n-am mai vorbit despre asta.

Aproape împliniserăm şaisprezece ani. Curând, solii lui Peleu aveau să vină cu daruri; curând fructele de pădure aveau să se coacă, să se înroşească şi să ne cadă în mâini. După cel de-al şaisprezecelea an de viaţă, copilăria lua sfârşit – taţii ne numeau atunci bărbaţi şi începeam să purtăm, pe lângă tunici, şi himation şi chitoane. Lui Ahile i se va pune la cale căsătoria, iar eu puteam să-mi iau, de asemenea, o soţie, dacă doream. M-am gândit iarăşi la slujnicele cu ochi şterşi. Mi-am amintit frânturile de discuţii pe care le auzisem între băieţi, despre sâni şi coapse şi împerecheri.

E ca smântână de moale.

Dacă te cuprinde cu coapsele, uiţi şi cum te cheamă.

Băieţii aveau glasuri ascuţite de emoţie şi erau roşii ca focul în obraji. Însă când încercam să-mi închipui despre ce vorbeau, mintea îmi aluneca precum un peşte ce nu se dă prins.

În schimb, îmi veneau alte imagini în minte. Un gât aplecat peste liră, lucirea unor plete în lumina focului, mâini cu tendoane zvâcnitoare. Eram toată ziua împreună şi n-aveam cum să scap: mirosul uleiurilor cu care se ungea pe picioare, crâmpeiele de piele dezgolită, când se-mbrăca. Îmi smulgeam privirea de la el şi-mi

 85 

aminteam ce se întâmplase atunci pe ţărm, răceala din ochii lui şi cum fugise apoi de mine. Şi n-o uitam nicicând pe mama lui.

Am început să plec de unul singur, dis-de-dimineaţă, când Ahile încă dormea, şi după-amiază, când exersa aruncarea lăncii. Luam un fluier cu mine, dar rareori cântam. În schimb, alegeam un copac de care să mă sprijin, apoi trăgeam în piept aroma tare de chiparos, adusă de vânt de pe cele mai înalte culmi ale muntelui.

Alene, parcă anume ca să n-o bag de seamă, mâna mi se lăsa între coapse. Mă ruşinam de ceea ce făceam, însă şi mai tare de ceea ce gândeam când o făceam. Însă ar fi fost şi mai rău să mă gândesc la asta în peştera de cuarţ trandafiriu, când el era lângă mine.

Uneori mi-era greu, după aceea, să mă întorc la peşteră.

— Pe unde-ai fost? mă întreba el.

— Păi… răspundeam, arătând într-o parte oarecare.

Încuviinţa din cap. Însă ştiam că-mi observă roşeaţa din obraji.

Era tot mai cald şi ne adăposteam la umbra râului, în apa care desena bolţi de lumină când ne bălăceam şi plonjam. Pietrele de pe fund, reci şi acoperite de muşchi, îmi alunecau sub tălpi când îmi făceam loc spre adânc. Ţipam de speriam peştii, care fugeau spre adăposturile lor nămoloase sau spre apele mai liniştite din amonte. Se sfârşise dezgheţul sloiurilor purtate de apele iuţi; pluteam pe spate, lăsându-mă purtat de curentul lenevos. Îmi plăcea să simt soarele pe pântece şi adâncurile reci ale râului sub mine. Ahile plutea alături sau înota împotriva curentului leneş al râului.

Când oboseam, ne prindeam de crengile de jos ale sălciilor şi ne săltam din apă. În ziua aceea, ne loveam cu picioarele încârligate –

fiecare încerca să-l doboare pe celălalt sau poate să se caţăre pe creanga lui. Ascultând de o pornire, am dat drumul crengii mele şi m-am agăţat de pieptul lui săltat din apă. Scoase un oh mirat. O vreme ne-am luptat în glumă, râzând, eu înconjurându-l cu braţele. Apoi se auzi un pârâit ascuţit şi craca lui se rupse, aşa că ne-am scufundat în râu. Apele reci ne acoperiră, dar noi tot ne mai luptam, cu mâinile ce ne alunecau pe pieile ude.

Când am ieşit la suprafaţă, gâfâiam stârniţi. Ahile se năpusti spre mine, cufundându-mă în undele limpezi. Ne-am încleştat, ne-am

 86 

înălţat după aer, apoi ne-am scufundat iarăşi.

Într-un târziu, cu plămânii arzându-ne şi roşii la faţă de cât stătuserăm sub apă, ne-am târât spre ţărm şi am zăcut acolo, în rogoz şi ierburile ce creşteau în nămol. Picioarele ne erau afundate în mâlul rece de la mal. Apa încă îi mai şiroia din păr şi o priveam cum picură, în dâre, de-a lungul braţelor şi pieptului.

În dimineaţa zilei în care Ahile împlinea şaisprezece ani, m-am trezit cu noaptea în cap. Chiron îmi arătase un copac aflat pe cealaltă

coastă a Pelionului, în care smochinele se coceau la început de anotimp. Ahile nu ştia de el, era încredinţat centaurul. Stăteam cu ochii pe ele de zile întregi, urmărind cum poamele tari şi verzi se tot umflau şi se închideau la culoare, îngreunându-se cu seminţe. Iar acum urma să le culeg şi să i le aduc la masa de dimineaţă.

Nu era singurul meu dar pentru el. Găsisem o bucată uscată de frasin şi începusem s-o lucrez în taină, cioplind straturile moi. În aproape două luni începuse să se ghicească o formă: un băiat care cânta la liră, cu capul ridicat spre văzduh şi gura deschisă, de parcă ar fi înălţat un cântec. Acum o luasem cu mine la drum.

Smochinele atârnau mari şi grele în copac, cu pulpa rotundă moale la atingere; peste vreo două zile ar fi fost prea coapte. Le-am cules într-un blid rotund de lemn şi le-am dus cu băgare de seamă la peşteră.

Ahile stătea în luminiş cu Chiron, iar la picioare avea un cufăr nou primit de la Peleu, încă nedeschis. L-am văzut cum făcu ochii mari când zări smochinele. Deja se ridicase şi-şi vârâse mâna în blid înainte s-apuc să-l pun jos lângă el. Am mâncat pe săturate, până ne-am umplut de zeamă lipicioasă pe degete şi pe bărbie.

În cufărul de la Peleu se găseau tunici şi strune noi de liră şi, cu prilejul acela, când împlinea şaisprezece ani, un himation vopsit în purpura scumpă a cochiliei de murex. Era o pelerină princiară, demnă

de un viitor rege, şi am văzut că era încântat. Ştiam că-i va sta bine cu ea, purpura arătând şi mai bogată lângă auriul pletelor sale.