A doua zi, m-am trezit auzindu-l pe Chiron cum pregătea pe îndelete masa. Simţeam salteaua burduşită sub mine; dormisem bine şi adânc. M-am întins, tresărind uşor când mădularele mi s-au atins de Ahile, încă adormit. L-am privit o vreme, cu obrajii lui trandafirii şi răsuflarea egală. Am simţit că în mine vibrează ceva, undeva sub piele, însă apoi Chiron mă salută din cealaltă parte a peşterii, eu am ridicat timid mâna ca să-i răspund şi totul a fost dat uitării.
În ziua aceea, după ce am mâncat, am mers cu Chiron la treburile lui. Era uşor şi plăcut: să culegem fructe de pădure, să prindem peşti pentru prânz, să întindem capcane pentru prepeliţe. Începutul uceniciei noastre, dacă se putea numi aşa. Căci lui Chiron nu-i plăcea să predea lecţii bine puse la punct, ci pe măsură ce se ivea prilejul.
Când caprele ce rătăceau pe culmi se îmbolnăviră, am învăţat să
facem purgative pentru durerile de stomac, iar când se însănătoşiră, cum să pregătim un soi de cataplasmă ce alunga căpuşele. Când am căzut într-o râpă şi mi-am frânt braţul şi m-am tăiat la genunchi, am învăţat cum să punem atele, cum să curăţăm rănile şi ce ierburi se folosesc împotriva infecţiilor.
Odată, la vânătoare, după ce am alungat din întâmplare un cristei din cuib, Chiron ne-a învăţat cum să ne mişcăm fără zgomot şi cum să citim urmele. Iar când dibuiam animalul, cum era mai bine să
ţintim – cu arcul sau cu lancea –, pentru a-l omorî cât mai iute.
Dacă ni se făcea sete şi nu aveam niciun burduf de apă cu noi, ne învăţa care plante au la rădăcină stropi de umezeală. Când se prăbuşi un frasin de munte, am învăţat tâmplărie, cum să curăţăm scoarţa şi cum să netezim şi să modelăm lemnul. Eu am cioplit un mâner de toporişcă, iar Ahile, o coadă de lance; Chiron ne zise că în curând ne va arăta cum să făurim şi tăişurile.
În fiecare seară şi dimineaţă dădeam o mână de ajutor la pregătirea meselor, închegam laptele gros de capră ca să-l facem iaurt şi brânză, şi curăţam peştii de măruntaie. Fiind prinţi, până acum nu ni se mai îngăduise să îndeplinim asemenea munci, şi le făceam cu toată
pasiunea. Luându-ne după poveţele lui Chiron, priveam uimiţi cum
75
se închega untul sub ochii noştri şi cum sfârâiau şi se întăreau ouăle de fazan pe pietrele încinse la foc.
După o lună, la masa de dimineaţă, Chiron ne întrebă ce mai doream să învăţăm.
— Acelea, am zis, arătând spre instrumentele de pe perete.
„Sunt folosite în chirurgie”, spusese.
Le dădu jos, unul câte unul.
— Aveţi grijă. Tăişul e foarte ascuţit. Se foloseşte când trebuie tăiată carnea putrezită. Apăsaţi pielea din preajma lânii şi o să auziţi cum pârâie.
Apoi ne puse să ne pipăim oasele şi să urmărim cu mâna, pe spinarea celuilalt, lanţul vertebrelor. Ne arătă cu degetul, învăţându-ne unde se află fiecare organ, sub piele.
— Dacă e rănit vreunul, de acolo vi se va trage moartea până la urmă. Însă moartea vine cel mai iute aici.
Atinse cu degetul tâmpla uşor scobită a lui Ahile. M-a trecut un fior, când l-am văzut atingând locul acela în care viaţa lui Ahile era ocrotită atât de firav, şi m-am bucurat când am trecut să vorbim despre altele.
Noaptea, stăteam întinşi pe iarba moale din faţa peşterii, iar Chiron ne arăta constelaţiile şi ne istorisea povestea lor: Andromeda, tremurând în faţa fălcilor fiarei mării, şi Perseu gata s-o salveze, calul nemuritor Pegas purtat de aripi, ce se născuse din capul retezat al Meduzei. Ne povesti şi despre Heracle, despre muncile sale şi despre nebunia ce-l cuprinsese. Pradă ei, nu-şi mai recunoscuse soaţa şi copiii, şi-i ucisese, crezându-i duşmani.
— Cum să nu-şi recunoască soaţa? se miră Ahile.
— Aceasta e esenţa nebuniei, spuse Chiron.
Glasul îi suna mai adânc decât de obicei. Mi-am amintit că el îl cunoscuse pe bărbatul acela. O cunoscuse şi pe soaţa lui.
— Dar de ce l-a apucat nebunia?
— Zeii au vrut să-l pedepsească, răspunse Chiron.
Ahile clătină nerăbdător din cap.
— Dar pentru ea, pedeapsa a fost şi mai aspră. N-au fost drepţi.
— Nu scrie nicăieri că zeii trebuie să fie drepţi, spuse Chiron. Şi poate că e o pedeapsă mult mai aspră să rămâi singur pe pământ
76
după ce îţi moare perechea. Nu crezi?
— Poate, recunoscu Ahile.
Ascultam fără să spun nimic. Ochii lui Ahile străluceau în lumina focului, iar umbrele pâlpâitoare îi desenau clar liniile feţei. L-aş
recunoaşte şi în beznă, şi deghizat, mi-am spus. L-aş recunoaşte şi dac-aş fi nebun.
— Haideţi, zise Chiron. V-am povestit legenda lui Asclepios şi cum a ajuns să cunoască tainele tămăduirii?
Ne-o povestise, dar voiam să mai auzim o dată cum eroul, fiul lui Apollo, cruţase viaţa unei şerpoaice. Recunoscătoare, aceasta îi linsese urechile, ca s-o audă cum îi şopteşte tainele ierburilor de leac.
— Numai că, de fapt, tu eşti cel care l-a învăţat cum să
tămăduiască bolile, zise Ahile.
— Aşa e.
— Nu te supără că şerpoaica primeşte toate laudele?
