— Nu crezi c-o să se mânie?

Atunci se opri să chibzuiască. Îmi plăcea tare mult asta la el. De fiecare dată când îl întrebam, îmi răspundea de parcă îl întrebam prima oară.

— Nu ştiu. Îmi căută privirea. Are vreo însemnătate? Eu oricum n-

 92 

o să mă opresc.

Avea un glas cald, plin de dorinţă. Am simţit şi eu pe piele un val de fierbinţeală.

— Dar ar putea să-i spună tatălui tău. El ar putea să se mânie.

Vorbisem aproape disperat. Nu după multă vreme, aveam să mă

încing prea tare ca să mai fiu în stare să gândesc.

— Şi ce dacă?

Prima oară când spusese asta, rămăsesem ca trăsnit. Cum ar fi fost ca tatăl său să se mânie şi Ahile să facă mai departe ce-i place – aşa ceva nu eram în stare să-nţeleg, mai că nu reuşeam nici să-mi închipui. Vorbele lui erau ca o licoare de care nu mă mai săturam.

— Şi cu mama ta cum rămâne?

Aceasta era teama mea întreită: Chiron, Peleu şi Thetis.

— Ce poate să-mi facă? strânse Ahile din umeri. Să mă răpească?

„Ea ar putea să mă omoare”, mi-am zis. Însă n-am spus-o tare.

Adierea vântului era prea înmiresmată şi soarele prea cald ca să dau glas unui asemenea gând.

Ahile mă cercetă câteva clipe.

— Îţi pasă dacă ei se mânie?

„Da.” Mă îngrozea gândul că Chiron s-ar putea supăra pe mine. De când mă ştiam, mă măcinase gândul că ceilalţi îmi dezaprobă faptele; nu puteam să ridic din umeri ca Ahile. Însă n-aveam să las aşa ceva să

ne despartă, dacă se ajungea atât de departe.

— Nu, i-am răspuns.

— Bun, zise el.

Mi-am întins mâna să-i mângâi buclele de la tâmple. Închise ochii.

I-am privit chipul, înălţat să primească soarele. În trăsături avea o gingăşie, care-l făcea adesea să pară mai tânăr decât era. Buzele-i erau înroşite şi cărnoase. Deschise ochii.

— Spune-mi un erou care a fost fericit.

Am chibzuit. Heracle înnebunise şi-şi ucisese familia; Tezeu îşi pierduse mireasa şi tatăl; copiii lui Iason şi noua sa soţie fuseseră

omorâţi de soţia dinainte. Bellerofon ucisese Himera, dar rămăsese schilod după ce căzuse din şaua lui Pegas.

— Nu poţi.

Acum se ridicase în capul oaselor, aplecându-se în faţă.

 93 

— Nu pot.

— Ştiu. Ei nu-ţi îngăduie niciodată să fii şi faimos, şi fericit. Ridică

dintr-o sprânceană. Să-ţi zic o taină.

— Zi-mi.

Ce-mi plăcea când se purta aşa!

— Eu voi fi primul. Îmi luă palma şi mi-o ţinu într-a lui. Jură-mi!

— De ce eu?

— Pentru că tu eşti pricina. Jură!

— Jur, am spus, cu ochii pierduţi în roşul obrajilor şi-n locul ochilor lui.

— Jur, zise şi el, ca un ecou.

Am rămas aşa o vreme, fără să ne dăm drumul la mâini. Ahile zâmbi larg.

— Mă simt în stare să înghit de vie toată lumea asta.

O trâmbiţă se auzi undeva pe culmile de sub noi. Suna aspru şi răguşit, de parc-ar fi dat semn de primejdie. Nici n-am apucat să zic ceva sau să fac vreo mişcare, că Ahile era în picioare, cu pumnalul scos din teaca de la coapsă. Era doar un jungher de vânătoare însă, mânuit de el, era de-ajuns. Rămase în poziţie de luptă, pe deplin nemişcat, ascultând cu toate simţurile sale de semizeu încordate.

Şi eu aveam un pumnal. L-am apucat în linişte şi m-am ridicat.

Ahile se pusese între mine şi sunet. Nu ştiam dacă să mă duc să stau lângă el cu arma ridicată. Până la urmă, n-am făcut-o. Fusese o goarnă soldăţească şi războiul, cum spusese Chiron fără ocolişuri, era darul lui, nu al meu.

Goarna răsună din nou. Am auzit foşnetul hăţişurilor tăvălite de două picioare. „Un singur om.” Poate că se pierduse, poate că era în primejdie. Ahile făcu un pas în direcţia sunetului. Ca pentru a-i răspunde, trâmbiţa se auzi din nou. Apoi, din vale, un glas strigând din rărunchi:

— Prinţe Ahile!

Am încremenit.

— Ahile! Îl caut pe prinţul Ahile!

Păsările ţâşniră din copaci, fugind de larmă.