— A venit mama ta, i-am zis.
Am văzut cum i se încordează toţi muşchii sub piele.
— Ţi-a făcut ceva?
Am clătinat din cap. N-am mai zis că asta avea de gând. Că mi-ar fi făcut, dacă n-ar fi venit Chiron.
— Trebuie să plec, zise Ahile.
Pieile foşniră când le-a depărtat ca să treacă, apoi se lăsară la loc.
N-am putut să aud ce s-a vorbit în luminiş. Coborâseră glasul sau poate că se duseseră în altă parte să discute. Am aşteptat, desenând spirale pe podeaua din pământ. Acum nu-mi mai făceam griji pentru mine. Chiron voia să rămân cu el şi era mai bătrân decât ea, era în toată firea pe vremea când zeii erau de-abia copii de leagăn, iar Thetis fusese doar o icră în pântecele mării. Însă mai era ceva, mai greu de numit. O pierdere sau o împuţinare pe care mă temeam că ea ar putea-o aduce cu sine.
Când se întoarseră, era aproape amiază. Mai întâi am cercetat chipul lui Ahile, iscodindu-i ochii şi linia gurii. N-am văzut nimic, poate doar o urmă de oboseală. Se aruncă pe saltea, lângă mine, şi spuse:
— Mi-e foame.
79
— Aşa se şi cade, zise Chiron. E trecut bine de prânz.
Deja ne pregătea de-ale gurii, mişcându-se cu uşurinţă prin spaţiul peşterii, în ciuda staturii sale.
Ahile se întoarse spre mine şi zise:
— Totul e bine. Voia doar să-mi vorbească. Să mă vadă.
— O să mai vină, zise Chiron. Şi, de parcă mi-ar fi citit gândurile, adăugă: Aşa se şi cuvine. E mama lui.
„Mai presus de orice, e zeiţă”, mi-am zis eu.
Însă, în timp ce mâncam, temerile mi s-au potolit. Cumva, îmi făcusem griji că-i povestise lui Chiron despre ziua aceea pe ţărm, însă
el nu se purta altfel cu noi, iar Ahile părea acelaşi. M-am dus la culcare dacă nu liniştit, măcar mai împăcat.
După ziua aceea, ea a venit mai des, aşa cum spusese Chiron. Am învăţat s-o recunosc după auz – liniştea care se lăsa ca o cortină – şi aveam grijă să rămân în preajma lui Chiron şi a peşterii. Nu era o supărare prea mare şi-mi spuneam că nu-i purtam deloc pică. Dar mă
bucuram de fiecare dată când pleca.
Veni iarna şi râul îngheţă. Eu şi Ahile ne-am aventurat pe el, cu picioarele lunecându-ne pe gheaţă. Mai târziu am tăiat copci în gheaţă şi am coborât în ele fire, ca să pescuim. Altă carne proaspătă
n-aveam; prin păduri nu se găseau decât şoareci şi câte un jder.
Veniră şi zăpezile, aşa cum ne promisese Chiron. Ne întindeam pe pământ şi ne lăsam acoperiţi de fulgi, suflându-i până se topeau. Nu aveam încălţări sau tunici, doar blănurile centaurului, şi ne bucuram de căldura peşterii. Până şi Chiron purta o haină miţoasă, croită din piei de urs, cum zicea el.
Număram zilele de la prima ninsoare, însemnându-le cu linii pe stâncă.
— Când veţi ajunge la cincizeci, ne zise Chiron, gheaţa de pe râu va începe să se crape.
În dimineaţa celei de-a cincizecea zile am auzit un sunet straniu, ca un copac prăbuşindu-se. Oglinda îngheţată plesnise aproape de la un mal la celălalt.
— Nu mai e mult până la primăvară, spuse Chiron.
Curând după aceea, iarba începu să încolţească, iar veveriţele ieşiră
80
slabe, numai piele şi os, din scorburile lor. Am făcut şi noi la fel, ieşind să mâncăm dimineaţa în ierul proaspăt de primăvară. Într-una dintre dimineţile acelea, Ahile îl întrebă pe Chiron dacă nu vrea să ne înveţe să luptăm.
Nu ştiu de ce i-a venit chiar atunci ideea asta. Poate din pricina iernii petrecute la adăpost, când nu făcuse destulă mişcare, sau din pricina mamei sale, care venise să-l vadă cu o săptămână în urmă.
Poate nici una, nici alta.
Ai vrea să ne înveţi să luptăm?
După o pauză atât de scurtă, încât aproape am crezut că mi-am imaginat-o, Chiron răspunse:
— Dacă asta doriţi, o să vă-nvăţ.
Mai târziu în aceeaşi zi, ne duse într-o poiană, sus pe o culme.
Dintr-un cotlon al peşterii, luase cozi de lănci şi două săbii de lemn.
Ne puse pe fiecare să executăm exerciţiile pe care le ştiam. Eu i-am arătat, încet, parările, loviturile şi poziţiile pe care le învăţasem în Ftia. Lângă mine, cu coada ochiului, îl vedeam pe Ahile mişcându-se şi izbind iute de nici nu-i vedeai braţele şi picioarele. Chiron adusese un toiag ferecat în bronz, pe care-l strecura din când în când în calea loviturilor noastre, controlându-ne, punându-ne la încercare reacţiile.
Părea să nu se mai termine şi braţele începuseră să mă doară de la atât ridicat şi împuns cu sabia. Într-un sfârşit, Chiron ne spuse să ne oprim. Am băut cu nesaţ din burdufuri şi ne-am întins pe spate, în iarbă. Pieptul îmi tresălta. Al lui Ahile se înălţa şi cobora liniştit.
