 96 

peştera. Soarele trecuse deja de nămiază, iar solul ne zorea. Am coborât iute dealul şi am încălecat caii ce ne aşteptau. După aţâţi ani de mers pe jos, şaua se simţea ciudat, iar caii mă nelinişteau. Era ca şi cum m-aş fi aşteptat să grăiască, însă desigur că nu puteau. M-am răsucit în şa să privesc în urmă, la Pelion. Speram să zăresc peştera de cuarţ trandafiriu sau poate chiar pe Chiron. Dar eram prea departe.

M-am întors spre drum şi m-am lăsat călăuzit spre Ftia.

 97 

Capitolul 11

La vremea când am trecut de piatra ce însemna domeniul palatului, la orizont scăpăra ultima fărâmă de soare. Am auzit strigătul străjerilor şi o trâmbiţă răspunzându-le. Când am ajuns pe coama dealului, am văzut palatul înălţându-se în faţa noastră; în spate, fierbea posacă marea.

Iar în pragul casei, ivită dintr-odată, ca trăsnetul, stătea Thetis.

Părul negru îi lucea pe albul marmurei palatului. Rochia îi era închisă

la culoare, ca un ocean frământat, un amestec de vineţiu şi cenuşiu învolburat. Undeva în preajmă-i stăteau străjile şi Peleu, însă nu m-am uitat la ei. N-o vedeam decât pe ea şi bărbia ei ca o seceră.

— Mama ta, i-am şoptit lui Ahile.

Puteam să jur că ea m-a fulgerat din ochi, de parcă m-auzise. Am înghiţit cu noduri şi m-am silit să înaintez. „N-o să-mi facă rău; aşa a zis Chiron.”

Era ciudat s-o văd printre muritori; pe lângă ea, străjile şi Peleu deopotrivă păreau şterşi şi vestejiţi, deşi ea era cea lividă ca osul.

Stătea mai la o parte, străpungând văzduhul cu statura-i nefirească.

Străjerii îşi fereau ochii de frică şi respect.

Ahile descălecă vioi şi l-am urmat. Thetis îl cuprinse în braţe şi am văzut cum străjile se foiesc de pe un picior pe altul. Se întrebau cum era la atingere; se bucurau că nu ştiu.

— Ahile, fătul meu, carne din carnea mea, zise ea. Nu ridicase glasul, însă vorbele îi răsunaseră prin toată curtea. Bine-ai venit acasă.

— Mulţumesc, mamă, îi răspunse Ahile.

Pricepuse că-l pretindea drept al ei. Toţi pricepuserăm. Datina era ca fiul să-şi salute întâi tatăl şi abia apoi mama, dacă se mai sinchisea.

Numai că ea era zeiţă. Peleu ţinea buzele strânse, dar nu zise nimic.

Când ea îi dădu drumul, Ahile se duse la tatăl său.

— Fii bine venit, fiule, îi ură Peleu.

Glasul îi suna slab, după cel al soaţei-zeiţă, şi părea îmbătrânit.

Fuseserăm plecaţi trei ani.

— Şi tu fii bine venit, Patrocle!

 98 

Toţi se întoarseră spre mine, iar eu am reuşit să fac o plecăciune.

Simţeam căutătura lui Thetis. Mă ustura de parcă nimerisem într-un hăţiş de mărăcini şi apoi în mare. M-am bucurat când Ahile vorbi:

— Care sunt veştile, tată?

Peleu se uită cercetător la străji. Pesemne că bănuielile şi bârfele se întinseseră iute prin toate coridoarele.

— Încă nu le-am anunţat şi nici n-am de gând s-o fac până nu se adună toată lumea. Pe tine te aşteptam. Haide acum, să începem.

L-am urmat în palat. Voiam să vorbesc cu Ahile, dar n-am cutezat; Thetis mergea chiar în spatele nostru. Slujitorii se făceau nevăzuţi din calea ei, icnind de uimire. „Zeiţa.” Păşea fără sunet pe lespezile de piatră.

Sala cea mare era ticsită de mese şi banchete. Slujitorii treceau în grabă, purtând tăvi cu mâncăruri sau amfore pline cu vin. În capătul sălii era înălţat un podium, unde avea să şadă Peleu, alături de soaţă

şi de fiu. Trei jilţuri. M-am înroşit ca focul. La ce mă aşteptasem?

Cu toată larma pregătirilor, vocea lui Ahile se auzi puternic:

— Tată, nu văd locul unde-o să stea Patrocle.

Am roşit şi mai tare.

— Ahile… am dat să-i zic în şoaptă.

„Nu face nimic”, voiam să-i spun. „O să stau cu ceilalţi bărbaţi; nu mă deranjează.” Dar el nu mă luă în seamă.

— Patrocle e tovarăşul meu legat prin jurământ. Locul lui e lângă

mine.

Ochii lui Thetis scăpărară. Le simţeam fierberea. Iar pe buze îi citeam dezaprobarea.

— Prea bine, zise Peleu.

Îi făcu semn unui slujitor, care îmi puse un scaun la masă, din fericire la celălalt capăt, departe de Thetis. Făcându-mă cât de mic puteam, l-am urmat pe Ahile.

— Acum o să mă urască, i-am zis.

— Deja te urăşte, îmi răspunse el cu un surâs fugar.

Vorbele lui n-avură darul să mă liniştească.

— Ce-i cu ea aici? i-am şoptit.

Doar ceva cu totul însemnat ar fi scos-o din peşterile submarine.

 99 