Filoctet, arcaşul.

Menoiţianul.

Crainicul se întrerupse o clipă şi am auzit şuşoteli: „Cine?” Tata nu se deosebise prin niciun merit în anii ce trecuseră după exilul meu.

Faima îi pălise, numele îi fusese uitat. Iar cei care îl ştiau nu auziseră

să aibă vreun fiu. Am rămas înlemnit, temându-mă să fac vreo mişcare, ca nu cumva să mă dau de gol. „Sunt legat prin jurământ de războiul acesta.”

Crainicul îşi drese glasul.

Idomeneu.

Diomede.

 102 

— Tu eşti? Ai fost de faţă?

Ahile se întorsese spre mine. Vorbea în şoaptă, foarte încet, însă

tot mă temeam că l-ar putea auzi careva.

Am încuviinţat din cap. Aveam gâtul prea uscat ca să vorbesc.

Reflectasem doar la primejdiile ce-l păşteau pe Ahile şi cum să fac să

nu plece, dacă pot. Nici nu mă gândisem la mine.

— Ascultă. Pe tine nu te mai cheamă aşa. Nu zice nimic. O să

chibzuim ce facem. O să-l întrebăm pe Chiron.

Nu-l mai auzisem pe Ahile vorbind în felul acela, în cuvinte încălecate la repezeală. Insistenţa lui mă ajută să mă adun oarecum, şi ochii lui, pironiţi în ai mei, îmi dădură curaj. Am încuviinţat iarăşi.

Numele curgeau mai departe, trezindu-mi amintiri. Trei femei pe un podium şi una dintre ele era Elena. Un morman de comori şi chipul încruntat al tatei. Pardoseala de piatră sub genunchi.

Crezusem că fusese doar un vis. Dar nu fusese.

Când crainicul ajunse la final, Peleu încheie întrunirea. Toţi bărbaţii se ridicară ca unul, în scrâşnetul banchetelor, nerăbdători să

se înscrie pe lista lui Foinix. Regele se întoarse spre noi.

— Veniţi. Vreau să mai vorbesc ceva cu voi.

M-am uitat la Thetis, să văd dacă vine şi ea, însă dispăruse.

Ne-am aşezat lângă foc, în odaia lui Peleu; ne oferise vin aproape fără apă. Ahile refuză. Eu am acceptat o cupă, dar n-am băut deloc.

Regele şedea în vechiul său jilţ, cu perne şi spătar înalt, aflat cel mai aproape de foc, şi-l pironea cu privirea pe Ahile.

— Te-am chemat acasă cu gând că ai dori să fii în fruntea acestei oşti.

Gândul ieşise la lumină. Focul trosni; lemnele erau verzi. Ahile îi întoarse privirea.

— Încă n-am terminat cu Chiron.

— Ai stat pe Pelion mai mult decât mine, decât oricare erou înaintea ta.

— Asta nu înseamnă că trebuie să le sar în ajutor Atrizilor de câte ori îşi pierd ei soaţele.

Am crezut că Peleu va zâmbi la replica aceasta, dar n-a fost aşa.

— Nu mă îndoiesc că Menelau e turbat de când i-a fost răpită

 103 

soaţa, însă solul a fost trimis de Agamemnon. De mulţi ani, el s-a uitat cum Troia creşte tot mai bogată şi mai pârguită, iar acum socoate că a venit vremea culesului. Cucerirea Troiei e o ispravă

demnă de cei mai măreţi eroi ai noştri. Oricine pleacă cu el pe mare se va acoperi de glorie.

— Vor mai fi războaie, zise Ahile cu gura strânsă.

Peleu nu aprobă cuvintele acelea, însă am văzut că îi dă dreptate.

— Şi cu Patrocle cum rămâne? E chemat sub arme.

— El nu mai este fiul lui Menoitius. Nu-l leagă niciun jurământ.

Peleu cel smerit ridică din sprânceană.

— Nu-i tocmai cinstit.

— Nu cred, se sumeţi Ahile. Când a fost dezmoştenit, jurământul s-a destrămat.

— Nu vreau să mă duc, am zis încet.

Peleu ne privi o clipă. Apoi zise:

— Nu se cade să hotărăsc eu. Vă las pe voi.

Am simţit că încordarea slăbeşte un pic. Nu avea de gând să mă

dea în vileag.

— Ahile, vor sosi la noi bărbaţi, care vor dori să vorbească cu tine, regi trimişi de Agamemnon.