Capitolul 10
Era vară şi noi împliniserăm cincisprezece ani. Gheţurile iernii rezistaseră mai mult decât de obicei şi ne bucuram să fim iarăşi afară, la soare. Tunicile zăceau abandonate şi pielea ne era înfiorată de adierea potolită a vântului.
Nu mai stătusem atât de despuiat toată iarna; fusese prea frig şi nu ne lepădaserăm blănurile şi mantalele decât cu ocazia vreunei scurte îmbăieri în scobitura din piatră ce ne era covată. Ahile îşi întindea şi rotea membrele înţepenite de vremea prea lungă petrecută în peşteră.
Dimineaţa înotaserăm şi urmăriserăm vânat prin pădure. Îmi simţeam muşchii cuprinşi de o oboseală tihnită, bucurându-se că-i puneam iarăşi la muncă.
Îl tot priveam. În afară de oglinda mişcătoare a râului, altele nu aveam pe muntele Pelion, astfel că nu puteam să mă măsor decât urmărind schimbările prin care trecea Ahile. Mâinile şi picioarele îi erau tot zvelte, însă acum vedeam cât de vânoase erau, fiecare muşchi înălţându-se şi lăsându-se sub piele pe când se mişca. Avea şi trăsăturile mai ascuţite şi umerii mai laţi decât înainte.
— Parcă ai mai crescut, i-am zis.
Se opri şi se întoarse spre mine.
— Da?
— Da, am încuviinţat. Dar eu?
— Vino încoace, îmi spuse.
M-am sculat şi m-am dus la el. Mă măsură din ochi câteva clipe.
— Da, zise.
— Cât? l-am iscodit eu. Mult?
— Arăţi altfel la faţă, îmi spuse.
— Unde anume?
Îmi atinse bărbia cu mâna dreaptă, plimbându-şi degetele de-a lungul ei.
— Aici. Ai faţa mai lată.
Am ridicat palma să văd dacă simt schimbarea, însă mi se părea la fel: piele şi os. Îmi luă mâna şi mi-o duse la claviculă.
— Şi aici eşti mai lat. Şi mai e şi ăsta.
84
Atinse încet cu degetul dâmbul moale care mi se înălţase din gâtlej. Am înghiţit un nod, simţind cum degetul îi urcă odată cu mişcarea.
— Unde-n altă parte? l-am mai întrebat.
Arătă spre fâşia de păr moale şi negru ce mi se întindea de pe piept în jos, peste pântece.
Se opri şi am simţit că mi se încinge faţa.
— Ajunge, am zis, mai aspru decât voisem.
M-am aşezat iar pe iarbă şi Ahile îşi continuă exerciţiile de întindere. I-am privit pletele în vânt, i-am privit pielea aurie în soare.
M-am lăsat pe spate, dând voie razelor soarelui să mă învăluie.
După o vreme, se opri şi veni să se aşeze lângă mine. Priveam iarba, copacii şi mugurii cruzi care creşteau.
— Socot că ţi-ar plăcea felul în care arăţi acum, veni parcă de departe glasul său, aproape indiferent.
Iarăşi m-am încins la faţă. Apoi n-am mai vorbit despre asta.
Aproape împliniserăm şaisprezece ani. Curând, solii lui Peleu aveau să vină cu daruri; curând fructele de pădure aveau să se coacă, să se înroşească şi să ne cadă în mâini. După cel de-al şaisprezecelea an de viaţă, copilăria lua sfârşit – taţii ne numeau atunci bărbaţi şi începeam să purtăm, pe lângă tunici, şi himation şi chitoane. Lui Ahile i se va pune la cale căsătoria, iar eu puteam să-mi iau, de asemenea, o soţie, dacă doream. M-am gândit iarăşi la slujnicele cu ochi şterşi. Mi-am amintit frânturile de discuţii pe care le auzisem între băieţi, despre sâni şi coapse şi împerecheri.
E ca smântână de moale.
Dacă te cuprinde cu coapsele, uiţi şi cum te cheamă.
Băieţii aveau glasuri ascuţite de emoţie şi erau roşii ca focul în obraji. Însă când încercam să-mi închipui despre ce vorbeau, mintea îmi aluneca precum un peşte ce nu se dă prins.
În schimb, îmi veneau alte imagini în minte. Un gât aplecat peste liră, lucirea unor plete în lumina focului, mâini cu tendoane zvâcnitoare. Eram toată ziua împreună şi n-aveam cum să scap: mirosul uleiurilor cu care se ungea pe picioare, crâmpeiele de piele dezgolită, când se-mbrăca. Îmi smulgeam privirea de la el şi-mi
85
aminteam ce se întâmplase atunci pe ţărm, răceala din ochii lui şi cum fugise apoi de mine. Şi n-o uitam nicicând pe mama lui.
Am început să plec de unul singur, dis-de-dimineaţă, când Ahile încă dormea, şi după-amiază, când exersa aruncarea lăncii. Luam un fluier cu mine, dar rareori cântam. În schimb, alegeam un copac de care să mă sprijin, apoi trăgeam în piept aroma tare de chiparos, adusă de vânt de pe cele mai înalte culmi ale muntelui.
