Mai târziu aveam să-mi văd în palmă, însemnate cu roşu, urmele unghiilor ce-mi intraseră în carne. „Nimeni nu ştie unde.” Poate în Olimp, loc în care n-aş fi putut niciodată să-l urmez. În Africa sau în India. În vreun sătuc unde nu mi-ar fi trecut prin cap să-l caut.

Mâinile blânde ale lui Foinix mă conduseră înapoi în odaia mea.

Mintea mi se zbătea cu disperare între un gând şi altul. O să mă

întorc la Chiron ca să-i cer sfatul. O să cutreier câmpul, strigându-i numele. I-a dat vreo licoare de adormit sau l-a amăgit ea cumva. De bunăvoie el nu s-ar fi dus.

Pe când zăceam încovrigat în odaia pustie, îmi închipuiam totul: zeiţa se apleacă deasupra noastră, rece şi albă lângă căldura trupurilor noastre adormite. Unghiile îi împung carnea lui Ahile, atunci când îl saltă din pat, gâtul ei este argintat de lumina lunii ce se revarsă prin fereastră. Trupul i se sprijină pe umărul mamei sale,

 107 

adormit sau vrăjit. Mi-l ia pe sus, ca un ostaş ce cară un leş. E

puternică – îl poate ţine doar cu o mână, ca să nu cadă.

Nu m-am întrebat de ce l-a luat. Ştiam. Voise să ne despartă

imediat ce se ivise prilejul, de cum plecaserăm de pe munte. Mă

înfuria cât de netoţi fuseserăm. Fireşte că asta urma să facă; de ce-mi închipuisem că eram în siguranţă? Că ne aflam sub ocrotirea lui Chiron şi aici, unde el nu avusese nicicând vreo putere.

Avea să-l ia în peşterile mării şi să-l înveţe să-i dispreţuiască pe muritori. O să-i dea hrana zeilor şi o să-i ardă sângele de om din vine.

O să-l modeleze într-o figură numai bună de pictat pe amfore, de preaslăvit în imnuri, gata să lupte împotriva Troiei. Mi l-am închipuit în platoşă neagră, cu un coif negru din care nu i se mai vedeau decât ochii şi cu cnemide din bronz. Stă cu câte o lance în fiecare mână şi nu mă mai cunoaşte.

Timpul se întoarse spre sine, mă închise în el, mă îngropă. Dincolo de fereastră, luna îşi făcu loc printre umbre şi se înălţă iarăşi plină.

Dormeam pe sponci şi mâncam şi mai puţin, iar jalea mă ţintuia pe pat ca o ancoră. Şi-abia amintirea chinuitoare a lui Chiron mă puse, până la urmă, pe picioare. „Acum nu te mai dai aşa uşor bătut ca pe vremuri.”

M-am dus la Peleu. Am îngenuncheat înainte-i pe un covor de lână

vopsit cu purpură strălucitoare. Dădu să grăiască, dar i-am luat-o înainte. M-am prins cu o mână de genunchii lui, iar pe cealaltă am întins-o către bărbia lui. Ţinuta celui venit să implore milă. Era un gest pe care îl văzusem adesea, însă pe care nu-l făcusem niciodată.

Acum mă aflam sub ocrotirea lui, iar rânduiala zeilor îi cerea să se poarte drept cu mine.

— Spune-mi unde e, l-am rugat.

Nu făcu nicio mişcare. Puteam să-i aud inima bătându-i înăbuşit în piept. Nu-mi dădusem seama cât de tare ne apropiase implorarea, cât de strâns eram lipiţi unul de celălalt. Sub obrazul meu, îi simţeam coastele ascuţite, şi-i puteam vedea pielea de pe picioare, moale şi subţiată de vârsta înaintată.

— Nu ştiu, îmi răspunse, iar vorbele îi răsunară în odaie, făcând străjile să tresară.

Le simţeam privirile pe spate. Rareori venea cineva să implore

 108 

mila, Peleu fiind un rege prea bun pentru ca asemenea gesturi disperate să fie necesare.

L-am tras de bărbie, apropiindu-i chipul de-al meu. Nu se împotrivi.

— Nu te cred, i-am spus.

Urmă un răstimp de linişte.

— Lăsaţi-ne singuri, le spuse străjilor.

Acestea se urniră cu greu, dar dădură ascultare poruncii. Am rămas singuri.

Se aplecă spre urechea mea şi şopti:

— Skiros.

Un loc, o insulă. Ahile.

Când m-am ridicat, mă dureau încheieturile de parcă stătusem mult timp îngenuncheat. Poate aşa şi făcusem. Nu ştiu câtă vreme am fost împreună în sala regilor Ftiei. Acum ochii ne erau la aceeaşi înălţime, dar el nu voia să se uite la mine. Îmi dăduse răspuns pentru că era cucernic, pentru că-l implorasem să-mi spună şi pentru că asta îi cereau zeii. Altminteri n-ar fi făcut-o. Aerul dintre noi atârna parcă

neputincios, însă şi îngreunat de un soi de mânie.

— Voi avea nevoie de bani, i-am zis.

Nu ştiu cum de rostisem vorbele acelea. Nu mai vorbisem aşa cu nimeni, niciodată. Dar nu mai aveam nimic de pierdut.

— Vorbeşte cu Foinix. O să-ţi dea.

Am încuviinţat slab din cap. S-ar fi cuvenit să fac mult mai mult de-atât. S-ar fi cuvenit să mă las iarăşi în genunchi şi să-i mulţumesc, să-mi frec fruntea de covorul lui scump. Nu am făcut-o. Peleu se duse să privească pe fereastra deschisă; marea nu se vedea din partea aceea a palatului, însă o auzeam amândoi – şuierul depărtat al valurilor pe nisip.

— Eşti liber, îmi zise.

Socot că voia să pară rece şi nepăsător – un rege nemulţumit vorbindu-i unui supus oarecare. Însă în vorbele lui n-am simţit decât o mare oboseală.

Am mai încuviinţat o dată şi m-am dus.

Cu aurul pe care mi-l dăduse Foinix m-aş fi putut duce la Skiros şi

 109 

înapoi de două ori la rând. Căpitanul corabiei se uită lung la mine când i l-am arătat. Am văzut cum îşi trece iute privirea peste el, cântărindu-i valoarea, socotind ce şi-ar putea cumpăra.

— Mă iei?

Nerăbdarea mea nu-i era deloc pe plac. Nu-i surâdea să miroasă

disperarea celor care căutau s-o ia iute din loc – graba şi mâna-spartă

duceau cu gândul la fărădelegi tăinuite. Însă aurul îl momea prea tare ca să se împotrivească. Scoase un mormăit de încuviinţare şi mă