Am luat apă în căuş ca să-mi clătesc săpunul de pe faţă. Îl făceam din ulei de măsline şi încă mai mirosea a poame, bogat şi untos.
— Zice că aici nu ne poate vedea, grăi iarăşi Ahile.
Nu mă aşteptasem să mai spună ceva.
— Hmmm?
— Nu ne poate vedea aici. Pe Pelion.
În glas i se simţea ceva, o încordare. M-am întors spre el.
— Cum adică?
88
Stătea cu ochii în tavan.
— Zicea… am întrebat-o dacă ne veghează. Ahile vorbea pe un ton ascuţit. A spus că nu.
În peşteră se lăsă tăcerea, întreruptă doar de susurul apei ce se scurgea lin.
— Ah, am făcut eu.
— Voiam să-ţi zic. Pentru că… Se opri. M-am gândit că vrei să ştii.
Ei… Iarăşi se opri. Nu i-a plăcut c-am întrebat-o.
— Nu i-a plăcut, am repetat eu..
Mă simţeam ameţit şi întorceam în minte cuvintele pe luate părţile. „Nu ne poate vedea.” Mi-am dat seama că îngheţasem lângă
scăldătoare, ţinând încă prosopul la bărbie. M-am silit să-l pun jos şi să mă duc la pat. Simţeam cum în mine se dezlănţuie speranţa şi groaza.
Am dat pătura la o parte şi m-am întins pe aşternuturile încălzite de pielea lui. Stătea în continuare cu ochii pironiţi în tavan.
— Îţi pare bine că ţi-a răspuns aşa? l-am întrebat până la urmă.
— Da, zise.
Am stat o vreme cufundaţi în tăcerea aceea încordată şi însufleţită.
De obicei, seara ne spuneam glume şi poveşti. Pe tavanul de deasupra noastră erau zugrăvite stelele şi, dacă oboseam tot istorisind, arătam când spre una, când spre alta. „Orion”, spuneam uitându-mă încotro era îndreptat degetul său. „Pleiadele.”
Însă în seara asta – nimic. Am închis ochii şi am aşteptat îndelung, pân-am bănuit că adormise. Atunci m-am întors spre el.
Stătea pe-o parte şi mă privea. Nu-l auzisem când se întorsese.
„Niciodată nu-l aud.” Stătea perfect nemişcat, în felul acela de împietrire care era doar a lui. Am tras aer în piept, dându-mi seama că între noi nu se mai afla decât perna închisă la culoare.
Se aplecă în faţă.
Gurile ni se deschiseră sub apăsarea buzelor, iar căldura gâtlejului său înmiresmat se prelinse într-al meu. Nu puteam să gândesc, nu puteam să fac altceva decât să-l sorb în mine, răsuflare cu răsuflare, sub mlădierea blândă a buzelor sale. Era o minune.
Tremuram de teamă să nu-l alung cumva. Nu ştiam ce să fac, ce i-ar plăcea. L-am sărutat pe gât, pe tot pieptul şi am simţit gust de sare.
89
Părea să crească la atingerea mea, să dea în pârg. Mirosea a migdale şi a pământ. Se lipi de mine, strivindu-mi buzele ca pentru a sorbi o licoare.
Împietri când l-am cuprins cu mâna, catifelat ca petalele unei flori.
Ştiam prea bine pielea aurie a lui Ahile, rotunjimea gâtului, îndoitura cotului. Ştiam cum arăta cuprins de plăcere. Trupurile noastre se îngemănară ca două mâini.
Păturile se răsuciseră de jur-împrejurul meu. Ahile le smulse de pe amândoi. M-am cutremurat simţind aerul pe piele. Îl vedeam profilat pe cerul zugrăvit; Polaris îi stătea pe umăr. Mâna îi alunecă sub pântecele meu, ce se înălţa şi se lăsa tot mai iute. Mă mângâie încet, de parcă ar fi netezit o pânză de mare preţ, iar coapsele mele se înălţară sub atingerea lui. L-am tras spre mine, tot tremurând. Şi el tremura. Parcă gonise cale lungă.
I-am rostit numele, cred. A trecut prin mine ca o suflare; eram gol ca un băţ de trestie, atârnat în vânt, ca să cânte singur. Vremea stătea în loc şi nu se auzeau decât răsuflările noastre.
Mi-am dat seama că-mi împletisem degetele în părul lui. În mine se aduna ceva, o zbatere a sângelui sub atingerea mâinii sale. Îşi lipise chipul de-al meu, însă am încercat să-l ţin şi mai aproape. „Nu te opri”, i-am zis.
Nu se opri. Ceva se tot adunase în mine, până când un ţipăt răguşit mi-a ţâşnit din gâtlej şi, pradă acelei aprige înmuguriri, m-am arcuit, lipindu-mă de el.
Nu era de ajuns. Am întins mâna, găsindu-i locaşul plăcerii.
Închise ochii. Era un ritm anume care îi plăcea, îl simţeam –
răsuflarea întretăiată, dorinţa arzătoare. Degetele mi se mişcau fără
odihnă, călăuzindu-se după răsuflarea lui mai iute. Pleoapele lui aveau culoarea cerului în zori, trupul îi mirosea ca pământul după
