Răspunsul îi fu pe plac.

— Ei bine, poate că ştiu de un asemenea tânăr sau poate că nu. Va trebui să chibzuiesc. Rămâi la masă până iau o hotărâre. Dacă ai noroc, poate o să dansez pentru tine, cu fetele din suita mea. Înclină

iute capul spre mine. Ai auzit de suita Deidameiei?

— Din păcate, nu.

 112 

Se strâmbă nemulţumită.

— Toţi regii îşi trimit fiicele aici, pentru a primi bună-creştere.

Numai tu n-ai aflat.

Am înclinat din cap cu jale.

— Mi-am petrecut vremea în munţi şi n-am prea ieşit în lume.

Se încruntă niţel, apoi îmi arătă iute uşa.

— Ne vedem la cină, Chironide.

Toată după-amiaza am stat în curtea prăfuită. Palatul se afla pe culmea cea mai înaltă a insulei, profilat pe albastrul cerului, iar priveliştea era frumoasă, chiar dacă avea un aer sărăcăcios. Stând acolo, încercam să-mi amintesc tot ce auzisem despre Licomede. Se zicea că era destul de bun la inimă, însă lipsit de putere, neavând bogăţii. Euboia, la apus, şi Ionia, la răsărit, îi râvneau de mult pământurile; nu va trece mult şi una dintre ele va porni războiul, cu toate că ţărmul acesta nu era deloc îmbietor. Dacă prindeau de veste că în fruntea regatului se afla o femeie, vor goni şi mai iute încoace.

După amurg, m-am înapoiat în sală. Fuseseră aprinse torţe, dar acestea nu păreau decât să sporească întunecimea. Deidameia, cu o cunună de aur scânteindu-i în păr, conduse un bătrân în încăpere.

Era atât de încovoiat şi înfofolit în blănuri, încât nici nu-mi dădeam seama unde-i începea trupul. Deidameia îl ajută să se aşeze pe un tron şi făcu un gest larg către un slujitor. Stăteam deoparte, în rând cu străjile şi alţi câţiva inşi al căror rang nu-l puteam ghici. Sfetnici?

Verişori? Arătau la fel de ponosiţi ca orice altceva din odaie. Doar Deidameia părea din altă lume, cu obrajii rumeni şi pletele lucitoare.

Un slujitor făcu semn spre banchetele şi mesele crăpate şi m-am aşezat. Regele şi prinţesa nu ni se alăturară, ci rămaseră pe tronuri, în celălalt capăt al sălii. Sosiră bucate destul de bogate, dar eu n-aveam ochi decât pentru cei din fruntea încăperii. Nu-mi dădeam seama dacă se cuvenea să-mi fac cunoscută prezenţa sau ba. Oare uitase de mine?

Însă apoi prinţesa se ridică şi se întoarse spre mese.

— Străinule din Pelion, mă strigă ea, de-acum n-o să mai poţi să

zici că n-ai auzit de suita Deidameiei.

Făcu iar un gest cu mâna-i încinsă de brăţări. În clipa aceea, în sală

intră un grup de femei, cu pletele acoperite şi legate la spate cu

 113 

pânze, să fi fost vreo douăzeci la număr, care grăiau încet între ele.

Rămaseră în mijlocul încăperii – unde era un cerc pentru dansuri, după cum am observat apoi. Câţiva bărbaţi luară fluiere şi tobe, iar unul o liră. Deidameia nu părea să aştepte vreun răspuns din partea mea, nici nu părea să-i pese dacă măcar o auzisem. Coborî de pe podiumul tronului şi merse la femei, alegându-şi-o pe una dintre cele mai înalte drept pereche.

Începu muzica. Paşii dansului erau întortocheaţi, iar fecioarele se mişcau cu meşteşug. Fără voia mea, m-am simţit impresionat.

Rochiile li se roteau, iar brăţările li se răsuceau pe braţe şi glezne, atunci când se învârteau. Îşi sumeţeau capetele în iureş, ca nişte iepe de preţ.

Deidameia era, desigur, cea mai frumoasă. Atrăgea toate privirile cu coroana de aur, pletele curgându-i pe umeri şi mişcările graţioase ale mâinilor sclipind de atâtea brăţări. Chipul îi era rumen de plăcere şi se înroşea tot mai tare sub ochii mei. Îi zâmbea fericită perechii sale, părând aproape să cocheteze cu ea. Ba o privea pe sub sprâncene, ba se dădea aproape de ea, parcă pentru a o atinge în joacă. Mi-am întins curios gâtul ca s-o zăresc pe femeia cu care dansa, însă aceasta era împresurată de hora rochiilor albe.

Muzica se sfârşi cu un tril scurt, iar dansul încetă şi el. Deidameia le înşirui pe fete în faţă, pentru a primi laudele noastre. Perechea ei îi stătea alături, cu capul în jos. Făcu şi ea o plecăciune în rând cu celelalte şi înălţă fruntea.

Am scos un soi de sunet când răsuflarea îmi ţâşni din gâtlej. Era înăbuşit, dar de-ajuns. Fata se uită clipind către mine.

Atunci se petrecură mai multe lucruri deodată. Ahile – căci el era –

dădu drumul mâinii Deidameiei şi se repezi bucuros spre mine, aproape răsturnându-mă în îmbrăţişarea-i vijelioasă. Deidameia ţipă

„Pirrha!” şi izbucni în lacrimi. Licomede, care nu era atât de hodorog la minte cum îmi dăduse de înţeles fiica lui, se ridică de pe tron.

— Pirrha, ce înseamnă asta?

Cu greu auzeam, încleştat cum eram cu Ahile, aproape buimac de uşurare.

— Mama, îmi şopti el, mama, ea…

— Pirrha!

 114 

Glasul lui Licomede răsună în toată sala, acoperind plânsul zgomotos al fiicei sale. Cu Ahile vorbea, mi-am dat seama. „Pirrha.”

Păr-de-foc.

Ahile nu-l băgă în seamă, iar Deidameia plângea şi mai tare. Cu o înţelepciune ce mă uimi, regele îşi îmbrăţişă din priviri supuşii, bărbaţi şi femei totodată, poruncindu-le:

— Afară!

Îl ascultară fără chef, tot uitându-se în urmă.

— Imediat!

Licomede înaintă şi în sfârşit l-am văzut la chip. Era gălbejit, cu barbă sură ca lâna murdară, însă privirea îi era destul de aprigă.

— Cine-i omul acesta, Pirrha?

— Nimeni! zise Deidameia apucându-l pe Ahile de braţ şi trăgându-l spre ea.

Ahile răspunse pe loc, calm:

— Soţul meu.

Am închis iute gura, ca să n-arăt ca un peşte pe uscat.