— Nu crezi c-o să se mânie?
Atunci se opri să chibzuiască. Îmi plăcea tare mult asta la el. De fiecare dată când îl întrebam, îmi răspundea de parcă îl întrebam prima oară.
— Nu ştiu. Îmi căută privirea. Are vreo însemnătate? Eu oricum n-
92
o să mă opresc.
Avea un glas cald, plin de dorinţă. Am simţit şi eu pe piele un val de fierbinţeală.
— Dar ar putea să-i spună tatălui tău. El ar putea să se mânie.
Vorbisem aproape disperat. Nu după multă vreme, aveam să mă
încing prea tare ca să mai fiu în stare să gândesc.
— Şi ce dacă?
Prima oară când spusese asta, rămăsesem ca trăsnit. Cum ar fi fost ca tatăl său să se mânie şi Ahile să facă mai departe ce-i place – aşa ceva nu eram în stare să-nţeleg, mai că nu reuşeam nici să-mi închipui. Vorbele lui erau ca o licoare de care nu mă mai săturam.
— Şi cu mama ta cum rămâne?
Aceasta era teama mea întreită: Chiron, Peleu şi Thetis.
— Ce poate să-mi facă? strânse Ahile din umeri. Să mă răpească?
„Ea ar putea să mă omoare”, mi-am zis. Însă n-am spus-o tare.
Adierea vântului era prea înmiresmată şi soarele prea cald ca să dau glas unui asemenea gând.
Ahile mă cercetă câteva clipe.
— Îţi pasă dacă ei se mânie?
„Da.” Mă îngrozea gândul că Chiron s-ar putea supăra pe mine. De când mă ştiam, mă măcinase gândul că ceilalţi îmi dezaprobă faptele; nu puteam să ridic din umeri ca Ahile. Însă n-aveam să las aşa ceva să
ne despartă, dacă se ajungea atât de departe.
— Nu, i-am răspuns.
— Bun, zise el.
Mi-am întins mâna să-i mângâi buclele de la tâmple. Închise ochii.
I-am privit chipul, înălţat să primească soarele. În trăsături avea o gingăşie, care-l făcea adesea să pară mai tânăr decât era. Buzele-i erau înroşite şi cărnoase. Deschise ochii.
— Spune-mi un erou care a fost fericit.
Am chibzuit. Heracle înnebunise şi-şi ucisese familia; Tezeu îşi pierduse mireasa şi tatăl; copiii lui Iason şi noua sa soţie fuseseră
omorâţi de soţia dinainte. Bellerofon ucisese Himera, dar rămăsese schilod după ce căzuse din şaua lui Pegas.
— Nu poţi.
Acum se ridicase în capul oaselor, aplecându-se în faţă.
93
— Nu pot.
— Ştiu. Ei nu-ţi îngăduie niciodată să fii şi faimos, şi fericit. Ridică
dintr-o sprânceană. Să-ţi zic o taină.
— Zi-mi.
Ce-mi plăcea când se purta aşa!
— Eu voi fi primul. Îmi luă palma şi mi-o ţinu într-a lui. Jură-mi!
— De ce eu?
— Pentru că tu eşti pricina. Jură!
— Jur, am spus, cu ochii pierduţi în roşul obrajilor şi-n locul ochilor lui.
— Jur, zise şi el, ca un ecou.
