— Fii bine venit, fiule, îi ură Peleu.
Glasul îi suna slab, după cel al soaţei-zeiţă, şi părea îmbătrânit.
Fuseserăm plecaţi trei ani.
— Şi tu fii bine venit, Patrocle!
98
Toţi se întoarseră spre mine, iar eu am reuşit să fac o plecăciune.
Simţeam căutătura lui Thetis. Mă ustura de parcă nimerisem într-un hăţiş de mărăcini şi apoi în mare. M-am bucurat când Ahile vorbi:
— Care sunt veştile, tată?
Peleu se uită cercetător la străji. Pesemne că bănuielile şi bârfele se întinseseră iute prin toate coridoarele.
— Încă nu le-am anunţat şi nici n-am de gând s-o fac până nu se adună toată lumea. Pe tine te aşteptam. Haide acum, să începem.
L-am urmat în palat. Voiam să vorbesc cu Ahile, dar n-am cutezat; Thetis mergea chiar în spatele nostru. Slujitorii se făceau nevăzuţi din calea ei, icnind de uimire. „Zeiţa.” Păşea fără sunet pe lespezile de piatră.
Sala cea mare era ticsită de mese şi banchete. Slujitorii treceau în grabă, purtând tăvi cu mâncăruri sau amfore pline cu vin. În capătul sălii era înălţat un podium, unde avea să şadă Peleu, alături de soaţă
şi de fiu. Trei jilţuri. M-am înroşit ca focul. La ce mă aşteptasem?
Cu toată larma pregătirilor, vocea lui Ahile se auzi puternic:
— Tată, nu văd locul unde-o să stea Patrocle.
Am roşit şi mai tare.
— Ahile… am dat să-i zic în şoaptă.
„Nu face nimic”, voiam să-i spun. „O să stau cu ceilalţi bărbaţi; nu mă deranjează.” Dar el nu mă luă în seamă.
— Patrocle e tovarăşul meu legat prin jurământ. Locul lui e lângă
mine.
Ochii lui Thetis scăpărară. Le simţeam fierberea. Iar pe buze îi citeam dezaprobarea.
— Prea bine, zise Peleu.
Îi făcu semn unui slujitor, care îmi puse un scaun la masă, din fericire la celălalt capăt, departe de Thetis. Făcându-mă cât de mic puteam, l-am urmat pe Ahile.
— Acum o să mă urască, i-am zis.
— Deja te urăşte, îmi răspunse el cu un surâs fugar.
Vorbele lui n-avură darul să mă liniştească.
— Ce-i cu ea aici? i-am şoptit.
Doar ceva cu totul însemnat ar fi scos-o din peşterile submarine.
99
Ura ei pentru mine era nimica toată pe lângă cea care i se citea pe chip când se uita la Peleu.
Ahile ridică din umeri.
— Nu ştiu. Ciudat. Nu i-am mai văzut împreună de când eram mic.
Mi-am amintit cuvintele lui Chiron când îşi lua rămas-bun de la Ahile: „Ar fi bine să chibzuieşti ce răspuns vei da.”
— Chiron crede că se vesteşte războiul.
— Dar în Micene e mereu război, spuse Ahile, încruntându-se. Nu văd de ce a fost nevoie să ne cheme.
Peleu se aşeză la masă şi un vestitor trâmbiţă scurt, de trei ori. Era semnul de începere a ospăţului. De obicei, era nevoie de minute bune ca bărbaţii să se adune, neîndurându-se să lase ce făceau, însă de astă
dată dădură năvală ca potopul iscat pe râuri de spargerea sloiurilor iernatice. Cât ai bate din palme, sala dădu pe dinafară de bărbaţi care se înghesuiau la mese şi schimbau bârfe. În glasuri le simţeam încordarea, o nerăbdare tot mai arzătoare. Nimeni nu se mai sinchisea să se răstească la vreo slugă ori să-i tragă un picior vreunui câine care cerşea mâncare. Nu le era mintea decât la micenian şi la veştile pe care le adusese.
Thetis stătea şi ea la masă. Nu avea în faţă nici farfurie, nici cuţit –
zeii se hrăneau cu ambrozie şi nectar, cu aromele jertfelor noastre puse pe rug şi cu vinul pe care-l turnam pe altarele lor. Ciudat, însă
