Glasul veni din umbră, făcându-ne să tresărim.

— V-aţi întors.

Lumina lunii nu ajungea până la tron, însă am zărit silueta unui bărbat încărcat de blănuri. Glasul îi părea mai gros decât înainte, mai grav.

— Ne-am întors, răspunse Ahile.

L-am simţit şovăind puţin înainte să vorbească. Nu se aşteptase să

se afle iar în faţa regelui, atât de curând.

— Mama ta a dispărut, nu ştiu unde.

Regele se întrerupse, parcă aşteptând un răspuns. Ahile nu zise nimic.

— Fiica mea, soaţa ta, plânge în odaia ei. Speră că vei merge s-o vezi.

L-am simţit pe Ahile cum tresare din cauza vinovăţiei. Nu era deloc obişnuit să se simtă aşa şi rosti fiecare vorbă băţos.

— Păcat că are o asemenea speranţă.

— Într-adevăr, încuviinţă Licomede.

Preţ de o clipă, am rămas tăcuţi. Apoi Licomede oftă din greu.

— Bănuiesc că ai vrea o odaie pentru prietenul tău?

— Dacă n-ai nimic împotrivă, răspunse Ahile prudent.

— Nu, prinţe Ahile, nu am nimic împotrivă, spuse Licomede râzând uşor.

O nouă tăcere. L-am auzit pe rege ridicând un pocal, bând şi punându-l iar pe masă.

— Pruncul trebuie să-ţi poarte numele. Înţelegi?

De aceea aşteptase în întuneric, sub blănuri, lângă focul aproape stins. Ca să ne spună asta.

— Înţeleg, răspunse încet Ahile.

— Juri?

 120 

Urmă o pauză cât o clipă. Mi-era milă de bătrân şi m-am bucurat când Ahile a răspuns:

— Jur.

Bătrânul păru să ofteze. Însă, când vorbi iarăşi, tonul îi era oficial.

Redevenise rege:

— Vă urez noapte bună.

Ne-am retras cu o plecăciune.

În inima palatului, Ahile dădu de o strajă care ne arătă unde sunt odăile oaspeţilor. Vorbi cu glas ascuţit şi cântat, glasul lui de fată. Am văzut cum străjerul îl măsoară iute din ochi, pironindu-şi privirea asupra rochiei rupte şi a pletelor ciufulite. Se uită la mine, îmi rânji cu gura până la urechi şi zise:

— Îndată, stăpână.

În poveşti, zeii sunt înzestraţi cu puterea de a încetini după voie mersul lunii şi de a lungi o noapte, făcând-o cât un şir întreg de nopţi.

Întocmai era şi noaptea aceasta, o cupă nesecată de ceasuri. Beam amândoi cu nesaţ, însetaţi după tot ceea ce pierduserăm în săptămânile despărţirii. De-abia când cerul începu în sfârşit să

pălească, devenind cenuşiu, mi-am adus aminte ce-i spusese Ahile lui Licomede în sala mare. Cu atâtea veşti – pruncul pe care-l purta Deidameia în pântece, căsătoria, reîntâlnirea noastră –, dădusem totul uitării.

— Mama ta a încercat să te ascundă ca să nu pleci la război?

Ahile încuviinţă.

— Nu vrea să plec la Troia.

— De ce?

Crezusem mereu că şi-l dorea pe câmpul de bătălie.

— Nu ştiu. Spune că sunt prea tânăr. Încă n-a sosit vremea, aşa mi-a zis.

— Ea a venit cu ideea asta? am întrebat, arătând spre ce mai rămăsese din rochie.

— Sigur. Eu n-aş fi făcut una ca asta.

Se strâmbă şi se trase de cârlionţii de femeie ce-i rămăseseră încă

în păr. Îl enervau doar, nu simţea ruşinea nevolnică a altor băieţi. Nu se temea de ridicol, nici nu ştia ce-nseamnă aşa ceva.

 121 

— Oricum, trebuie să aştept doar până pleacă oştirile.

M-am chinuit să înţeleg.

— Deci chiar n-a avut de-a face cu mine? Răpirea?

— Povestea cu Deidameia a avut de-a face cu tine, cred, zise el privindu-şi o clipă mâinile. Însă tot restul a fost din pricina războiului.

 122 