— El nu mai este fiul lui Menoitius. Nu-l leagă niciun jurământ.
Peleu cel smerit ridică din sprânceană.
— Nu-i tocmai cinstit.
— Nu cred, se sumeţi Ahile. Când a fost dezmoştenit, jurământul s-a destrămat.
— Nu vreau să mă duc, am zis încet.
Peleu ne privi o clipă. Apoi zise:
— Nu se cade să hotărăsc eu. Vă las pe voi.
Am simţit că încordarea slăbeşte un pic. Nu avea de gând să mă
dea în vileag.
— Ahile, vor sosi la noi bărbaţi, care vor dori să vorbească cu tine, regi trimişi de Agamemnon.
La fereastră auzeam şoapta cadenţată a mării pe ţărm. Mirosea a sare.
— Îmi vor cere să lupt, zise Ahile.
Nu fusese o întrebare.
— Da.
— Vrei să-i primesc.
— Da.
Urmă iar tăcerea. Apoi Ahile spuse:
— N-o să-i necinstesc nici pe ei, nici pe tine. Am să le-ascult motivele. Dar îţi spun că nu prea cred c-o să mă-nduplece.
Am văzut că Peleu era puţin mirat de hotărârea lui, însă nu supărat.
— Iarăşi, nu se cuvine să hotărăsc eu, răspunse el blând.
Focul trosni din nou, împroşcând cu sevă.
Ahile îngenunche şi Peleu îşi puse palma pe creştetul lui. Mă
obişnuisem să-l văd pe Chiron făcând asta, iar mâna lui Peleu,
104
presărată cu vinişoare tremurânde, părea veştejită pe lângă a centaurului. Uneori mi-era greu să-mi aduc aminte că fusese războinic şi se însoţise cu zeii.
Odaia lui Ahile era aşa cum o lăsaserăm, în afară de patul meu, care fusese scos în lipsa noastră. Mă bucuram, pentru c-ar fi fost o explicaţie la îndemână dacă întreba cineva de ce dormeam în acelaşi pat. Ne-am cuprins în braţe şi mi-am amintit câte nopţi stătusem treaz în această odaie, iubindu-l în tăcere.
Mai târziu, Ahile mă strânse lângă el şi-mi mai şopti somnoros încă ceva:
— Dacă va trebui să pleci, ştii c-o să merg cu tine.
Apoi ne cuprinse somnul.
105
Capitolul 12
M-am trezit când am văzut roşu sub pleoapele scăldate în soare.
Umărul drept îmi era în bătaia brizei ce venea prin fereastra dinspre mare şi mi se făcuse frig. Locul de lângă mine era gol, dar perna încă
păstra forma lui Ahile, iar cearşafurile prinseseră mirosul nostru.
Rămăsesem singur în odaie în atâtea dimineţi când el mergea să-şi vadă mama, încât nu mi se păru ciudat că dispăruse. Ochii mi se închiseră şi m-am cufundat iarăşi în şirul gândurilor ce duceau spre vise. După o vreme, soarele se înălţă fierbinte deasupra pervazului.
Păsările se deşteptaseră, la fel slujitorii, ba şi chiar şi bărbaţii de la palat. Le auzeam glasurile dinspre ţărm şi din sala de antrenamente, clinchetul şi trosnetele ce le însoţeau muncile. M-am ridicat în capul oaselor. Sandalele lui Ahile stăteau răsturnate lângă pat, date uitării.
Nimic neobişnuit – el mergea desculţ mai peste tot.
Se dusese la masă, bănuiam. Mă lăsase să dorm. Cumva voiam să
