— Nu! Mi se puse iute în cale. N-ai voie, îmi zise pe nerăsuflate.

De-ncerci, o să chem străjile. O să… o să le zic că m-ai atacat.

Mila pentru ea mă trăgea înapoi, mă dobora. Chiar de le-ar fi chemat, chiar de-ar fi crezut-o, nu aveau cum s-o ajute. Eu eram tovarăşul lui Ahile şi nu se puteau atinge de mine.

Pesemne că pe faţă mi se citeau gândurile, pentru că tresări ca arsă

şi mânia i se reaprinse.

— Te-ai supărat că m-a luat de soaţă, că s-a culcat cu mine. Ai fost gelos. Aşa se şi cuvine. Îşi sumeţi iar bărbia. Nu s-a întâmplat doar o dată.

„S-a întâmplat de două ori.” Ahile îmi mărturisise. Ea îşi închipuia că era în stare să vâre zâzanie între noi, dar nu avea puterea aceea.

— Îmi pare rău, am repetat.

Altceva mai bun nu găseam de zis. El n-o iubea şi n-avea s-o iubească niciodată.

De parcă îmi citise gândul, chipul i se boţi. Lacrimile îi picurară pe podea, înnegrind lespezile cenuşii, pic cu pic.

— Îngăduie-mi să-l chem pe tatăl tău, am spus. Sau pe una dintre surori.

Îşi înălţă privirea către mine.

— Te rog, îmi şopti. Te rog, nu pleca.

Tremura ca varga, ca o fiinţă nou-născută. Înainte, durerile îi fuseseră mărunte şi mereu se găsise cineva care s-o aline. Acum n-avea decât odaia aceasta, pereţii goi şi scaunul stingher, cămăruţa suferinţei ei.

Aproape fără voie, am păşit spre ea. Cu un oftat uşor, ca un prunc somnoros, se lăsă moale şi recunoscătoare în îmbrăţişarea mea.

Lacrimile ei îmi pătrunseră prin tunică; îi înconjuram rotunjimile taliei şi-i simţeam braţele calde şi catifelate. Poate şi el o ţinuse aşa în braţe. Însă Ahile părea departe; strălucirea lui nu-şi avea locul în odaia asta posacă şi sărăcăcioasă. Ea îşi lipise faţa parcă încinsă de febră de pieptul meu. Nu-i vedeam decât creştetul, vârtejul şi buclele încâlcite ale pletelor negre şi lucioase şi pielea lividă de sub ele.

După o vreme, plânsul i se linişti şi mă trase mai aproape. Am simţit cum mă mângâie pe spate, lipită toată de mine. Mai întâi n-am

 128 

înţeles. Apoi da.

— Nu cred că vrei aşa ceva, i-am zis.

Am vrut să mă dau în spate, dar mă ţinea prea strâns.

— Ba da.

Ochii ei mă priveau cu o pătrundere ce aproape m-a înfricoşat.

— Deidameia. Am încercat să-mi iau glasul cu care îl înduplecasem pe Peleu. Străjile sunt la uşă. Nu trebuie să…

Însă acum era liniştită şi sigură pe ea.

— N-o să ne deranjeze.

Am înghiţit un nod care mi se pusese în gâtlejul uscat de frică.

— O să mă caute Ahile.

— N-o să te caute aici, zise ea cu un zâmbet trist. Mă luă de mână.

Vino, îmi spuse şi mă trase către uşa iatacului ei.

Când îl întrebasem, Ahile îmi povestise despre nopţile lor împreună. Nu se simţise stânjenit să-mi spună – între noi nu erau oprelişti. La trup, îmi spusese, ea era moale şi măruntă ca o copilă.

Venise în cămăruţa sa noaptea, însoţită de mama lui, şi se întinsese lângă el pe pat. Lui îi fusese teamă să n-o doară, terminase iute şi niciunul dintre ei nu vorbise. Se poticnise încercând să descrie mirosul greu, apăsător, umezeala dintre picioarele ei.

— Alunecoasă, spusese el, ca uleiul.

Când îl iscodisem, clătinase din cap.

— Zău, nu-mi amintesc. Era întuneric, nu vedeam nimic. Voiam să

se termine. Mă mângâiase pe obraz. Mi-era dor de tine.

Când uşa se închise în spatele nostru, am văzut că eram singuri într-o odaie modestă. Pe pereţi atârnau tapiserii, iar pe podea erau multe piei de oaie. Patul fusese aşezat lângă fereastră ca să prindă

adierea vântului.

Deidameia îşi scoase rochia peste cap şi-i dădu drumul pe podea.

— Nu mă găseşti frumoasă?

Mă bucuram că nu mi-era greu să răspund.

— Ba da, am zis.

Avea trupul micuţ, cu trăsături delicate, doar pântecele i se înălţa niţel, acolo unde creştea pruncul. Ochii îmi erau atraşi de locul pe care nu-l mai văzusem niciodată, un petic de păr cu firele negre uşor răsfirate în sus. Îmi observă privirea. Îmi luă mâna şi mi-o îndreptă

 129 

spre locul acela, ce răspândea căldură ca tăciunii în foc.

Pielea ce-mi aluneca sub degete era caldă şi gingaşă, atât de delicată, încât aproape mă temeam să n-o julesc cu atingerea mea.

Mi-am întins cealaltă mână s-o mângâi pe obraz, să-i pipăi pielea moale de sub ochi. În ei se vedea ceva îngrozitor: nici urmă de speranţă sau plăcere, ci doar o hotărâre aprigă.

Mi-a venit să fug, însă nu înduram să-i văd chipul schimonosit iarăşi de tristeţe şi dezamăgire – alt băiat care nu putea să-i ofere ce-şi dorea. Aşa că m-am lăsat tras de braţele ei, pe bâjbâite, spre pat, între coapsele ei, unde pielea gingaşă i se despica, picurând încet lacrimi calde. Am simţit împotrivire şi am dat să mă retrag, însă ea clătină iute din cap. Chipul micuţ îi era încordat de concentrare, cu gura strânsă parcă de durere. Amândoi ne-am simţit uşuraţi când pielea i se dădu în lături şi îmi făcu loc. Când am lunecat în căldura dinlăuntrul ei.

Nu spun că n-aş fi fost stârnit. Simţeam în mine o încordare mişcătoare, tot mai aprigă. Era un simţământ ciudat, moleşitor, cu totul altfel decât dorinţa ascuţită, certă pe care o simţeam pentru Ahile. Deidameia părea jignită să mă vadă răspunzând atât de adormit. „Tot nepăsare.” Aşa că m-am silit să mă mişc, am scos sunete de plăcere, mi-am lipit pieptul de al ei, parcă pradă patimii, strivindu-i sânii micuţi şi moi.

Atunci păru mulţumită şi dintr-odată aprigă, trăgându-mă şi împingându-mă mai tare, mai iute, cu ochii aprinşi de triumf, auzindu-mi răsuflarea mai grea. Apoi, simţind valul ce se înălţa încet în mine, îmi cuprinse spinarea cu picioarele ei, strângându-mă în ea şi smulgându-mi o zvâcnire de plăcere.