— De pe coastă.

— De la miazănoapte sau miazăzi?

— Miazăzi.

Clătină din cap a părere de rău.

— Puteam să jur că eşti din miazănoapte. De pe lângă Tesalia. Ori Ftia. Rotunjeşti la fel ca ei vocalele.

Am înghiţit un nod care mi se pusese în gât. Cei din Ftia rosteau consoanele mai apăsat decât alţii şi lungeau vocalele. Mi se păruse că

sună tare urât până când îl auzisem pe Ahile vorbind. Nu-mi dădusem seama cât de mult ajunsesem să imit graiul lor.

— Nu… ştiam, am mormăit.

Inima îmi bătea foarte iute. De-ar pleca odată!

— Mă tem că sunt blestemat să-mi amintesc lucruri nefolositoare.

Era iarăşi vesel şi surâzător. Nu uita să mă cauţi, dacă hotărăşti să ni te-alături. Sau dacă ştii vreun tânăr cu care s-ar cuveni să vorbesc.

În spatele lui, uşa se închise uşor.

Clopotul vestise cina, iar pe coridoare se înghesuiau slujitori purtând tipsii şi scaune. Când am intrat în sală, oaspetele era deja acolo, laolaltă cu Licomede şi un alt bărbat.

— Chironide, mă întâmpină Licomede, acesta este Odiseu, conducătorul Itacăi.

— Noroc cu gazdele, spuse Odiseu. Mi-am amintit după ce am plecat că nu ţi-am spus cum mă cheamă.

„Iar eu n-am întrebat, pentru că deja ştiam.” Fusese o greşeală, dar se putea drege. Am făcut ochii mari.

 136 

— Eşti rege? am făcut eu şi m-am lăsat în genunchi, prefăcându-mă uimit şi umil.

— De fapt, e doar prinţ, spuse un glas tărăgănat. Eu sunt regele.

Mi-am înălţat privirea pentru a mă uita în ochii celui de-al treilea bărbat; erau pătrunzători, de un căprui atât de deschis, încât păreau galbeni. Avea barba scurtă şi neagră, ce-i accentua pomeţii piezişi.

— Acesta este Diomede, regele Argosului, spuse Licomede.

Tovarăş al lui Odiseu.

Şi alt peţitor al Elenei, cu toate că nu-mi aminteam nimic în afară

de nume.

— Înălţimea Ta, am spus cu o plecăciune.

N-am apucat să mă tem că mă va recunoaşte, pentru că deja îmi întorsese spatele.

— Mâncăm, atunci? arătă Licomede masa.

Câţiva sfetnici de-ai lui ni se alăturară şi am fost bucuros că m-am putut face nevăzut printre ei. Odiseu şi Diomede nu ne prea băgau în seamă, absorbiţi de discuţia cu regele.

— Cum o duce Itaca? întrebă politicos Licomede.

— Itaca e bine, mulţumesc, răspunse Odiseu. Mi-am lăsat soaţa şi fiul sănătoşi.

— Întreabă-l de soaţă, propuse Diomede. Nu se mai satură să

vorbească despre ea. Ai auzit cum s-au întâlnit? Asta-i povestea lui preferată.

În glas avea o aţâţare aproape neascunsă. Bărbaţii de lângă mine se opriră din mâncat, ca să privească. Licomede se uită când la unul, când la celălalt şi îndrăzni să întrebe:

— Cum ai întâlnit-o pe soaţa ta, prinţe?

Dacă Odiseu simţea încordarea aceea, n-o arătă deloc.

— Frumos din partea ta să mă întrebi. Atunci când Tindar îi căuta un bărbat Elenei, au sosit peţitori din toate regatele. Sunt sigur că-ţi aminteşti.

— Eram deja însurat, răspunse Licomede. Nu m-am dus.

— Desigur. Iar ei erau prea tinerei, mă tem, spuse Odiseu, aruncându-mi un zâmbet şi întorcându-se spre rege. Am avut norocul să sosesc primul dintre toţi. Regele m-a poftit la masă alături de familie: Elena, sora ei, Clitemnestra, şi verişoara lor, Penelopa.

 137 

— Te-a poftit? pufni Diomede. Aşa se spune când te târăşti prin tufişuri ca să-i iscodeşti?

— Sunt încredinţat că prinţul Itacăi n-ar face una ca asta, se încruntă Licomede.

— Din păcate, chiar asta am făcut, dar îţi preţuiesc încrederea, spuse Odiseu oferindu-i un zâmbet cald. De fapt, chiar Penelopa m-a prins. Mi-a spus că mă urmărea de mai bine de un ceas şi s-a gândit să intervină până nu intru în mărăciniş. Fireşte că a urmat un răstimp mai încordat, însă până la urmă Tindar s-a îmbunat şi mi-a îngăduit să rămân. La masă am văzut că Penelopa era de două ori mai isteaţă

decât verişoarele ei şi tot atât de frumoasă. Aşa că…

— La fel de frumoasă ca Elena? îl întrerupse Diomede. De asta rămăsese nemăritată la douăzeci de ani?

— Cu siguranţă nu i-ai cere niciunui bărbat să-şi înfăţişeze soaţa mai prejos decât altă femeie, răspunse Odiseu cu glas blând.

Diomede dădu ochii peste cap, se lăsă pe spate şi începu să se scobească în dinţi cu vârful cuţitului. Odiseu se întoarse din nou spre Licomede.

— Astfel că, în vreme ce vorbeam, atunci când a fost limpede că

mă bucuram de graţiile nobilei Penelopa…

— Nu pentru cât erai de chipeş, de bună seamă, comentă

Diomede.