— Am venit să-l văd pe regele Licomede, am răspuns.
Mi-am sumeţit bărbia, ca să le dau de înţeles că nu sunt fitecine.
Pusesem pe mine cea mai de preţ tunică pe care o găsisem – una de-ale lui Ahile.
— Mă duc eu, le zise altul tovarăşilor săi.
Trânti zarurile zornăitoare şi ieşi fără grabă din sală. Peleu n-ar fi îngăduit nicicând o asemenea delăsare; se îngrijea bine de oamenii lui şi în schimb avea pretenţii mari de la ei. Totul aici părea ponosit şi cenuşiu.
Străjerul reapăru.
— Vino, îmi zise.
L-am urmat, cu inima bătându-mi mai tare în piept. Mă gândisem îndelung la ce voi spune. Eram pregătit.
— Pe aici.
Îmi arătă o uşă deschisă, apoi se întoarse la zarurile sale. Am trecut pragul. Înăuntru, aşezată înaintea resturilor fumegânde ale unui foc, şedea o tânără.
— Sunt prinţesa Deidameia, îmi dădu de ştire.
Avea glas însufleţit şi aproape copilăresc de ridicat, care m-a făcut să tresar după lâncezeala din sală. Nasul îi era cârn şi chipul, ascuţit, ca de vulpe. Era drăguţă la înfăţişare şi o ştia prea bine.
M-am silit să nu-mi uit buna creştere şi am făcut o plecăciune.
— Sunt străin de locurile acestea şi am venit cu o rugăminte la tatăl tău.
— De ce nu la mine? întrebă ea zâmbind şi înclinând din cap.
Era uimitor de măruntă; îmi închipuiam că de-abia mi-ar ajunge la piept, dacă se ridica.
— Tata este bătrân şi bolnav. Îmi poţi înfăţişa mie ruga şi-ţi voi răspunde la ea.
Îşi luă o înfăţişare regală, aşezându-se în aşa chip încât să apară
111
scăldată în lumina ferestrei din spatele ei.
— Îmi caut un prieten.
— Ah! făcu ea, înălţând dintr-o sprânceană. Şi cine este prietenul acesta?
— Un tânăr, am răspuns chibzuit.
— Aşa deci. Chiar avem câţiva pe-aici, spuse pe un ton jucăuş, plin de sine.
Pletele brune îi cădeau pe spate în bucle bogate. Înclină din cap, unduindu-le, şi-mi zâmbi iarăşi.
— Poate că mai întâi ai vrea să-mi spui cum te cheamă?
— Chironide, i-am răspuns.
„Fiul lui Chiron.” Când auzi un nume aşa de ciudat, strâmbă din nas.
— Chironide. Aşa… şi?
— Caut un prieten care trebuie să fi sosit cu vreo lună în urmă.
Din Ftia.
Preţ de-o clipă, în ochi îi apăru o scânteie. Ori poate că mi se păruse.
— Şi ce treabă ai cu el? mă iscodi.
În ton nu i se mai citea indiferenţa.
— Vin cu veşti pentru el.
Îmi doream din tot sufletul să fi fost prezentat regelui bătrân şi bolnav, nu ei. Avea chipul ca argintul viu, care-şi preschimbă iute şi întruna aspectul. Mă neliniştea.
— Hmmm. O veste.
Prinţesa surâse reţinut, bătându-şi uşor bărbia cu unghia vopsită.
— O veste pentru un prieten. Şi de ce ţi-aş spune dacă-l cunosc sau nu pe tânărul acela?
— Pentru că eşti o preaputernică prinţesă, iar eu îţi sunt slujitor preaplecat, am răspuns îngenunchind.
