Cuvintele se auziră rece şi tăios ca un cuţit şi spintecară cu uşurinţă ţipetele prinţesei.
„Ştiu glasul ăsta.” M-am întors.
Thetis stătea în prag. Chipul îi strălucea – miezul alb-albastru al unei flăcărui. Ochii îi erau negri, ca două tăieturi în piele, şi părea mai înaltă ca oricând. Părul îi era la fel de neted şi lucios, iar rochia, la fel de frumoasă, însă avea ceva sălbatic, de parc-asupra ei sufla un vânt turbat. Arăta ca una dintre Furii – demonii care veneau să sugă
sângele oamenilor. Am simţit cum pielea încearcă să mi se smulgă de pe ţeastă şi până şi Deidameia amuţi.
O clipă, am rămas nemişcaţi, uitându-ne la ea. Apoi Ahile îşi smulse vălul de pe păr. Apucă în mâini gulerul rochiei şi-l sfâşie în faţă, dezgolindu-şi pieptul. Lumina focului îi juca pe piele, scăldându-
116
l în galben cald.
— Ajunge, mamă, zise el.
Ceva tremură sub trăsăturile chipului ei – un fel de zvâcnet. Mai că
mă temeam să nu-l doboare la pământ. Ea doar îl privea însă, cu ochi negri şi neliniştiţi. Atunci Ahile se întoarse spre Licomede.
— Eu şi mama mea te-am înşelat şi îmi cer iertare. Sunt prinţul Ahile, fiul lui Peleu. Mama nu dorea să merg la război şi m-a ascuns aici, printre fiicele tale vitrege.
Licomede înghiţi un nod, fără să zică nimic.
— Acum o să plecăm, zise blând Ahile.
Când îl auzi, Deidameia îşi veni în fire.
— Nu, se răsti ea din nou. Nu se poate. Mama ta ne-a binecuvântat, suntem căsătoriţi. Eşti soţul meu.
Licomede icni răguşit, de se auzi în toată sala; n-avea ochi decât pentru Thetis.
— Aşa e? o întrebă.
— Aşa e, îi răspunse zeiţa.
Ceva mi se prăbuşi de sus de tot în capul pieptului. Ahile se întoarse spre mine, însă zeiţa i-o luă înainte.
— Acum nu te mai poţi dezlega de noi, rege Licomede. Îl vei ţine mai departe pe Ahile ascuns în palatul tău. Nu îi vei dezvălui identitatea. În schimb, fiica ta se va putea lăuda cândva că e soaţa unui bărbat faimos. Privi undeva deasupra capului Deidameiei şi înapoi, după care adăugă: Mai bine de-atât nici că putea ajunge.
Licomede îşi trecu mâna peste gât, părând că vrea să-i netezească
ridurile.
— N-am de ales, zise el. După cum bine ştii.
— Şi dacă nu vreau să tac? întrebă Deidameia, aprinsă la chip. Tu şi fiul tău m-aţi nenorocit. M-am culcat cu el, aşa cum mi-ai zis să fac, şi mi-am pierdut cinstea. Îl cer acum, în faţa curţii, drept răsplată.
„M-am culcat cu el.”
— Eşti o copilă fără minte, zise Thetis. Fiecare cuvânt i se prăvălea ca un topor, tăios şi spintecător. O sărmană copilă de rând, doar o unealtă la îndemână. Nu eşti vrednică de fiul meu. Fie păstrezi tăcerea, fie te fac eu s-o păstrezi.
Cu ochii mari şi buzele palide, Deidameia se dădu în spate. Mâinile
117
îi tremurau. Îşi ridică una la pântece şi-şi apucă pânza rochiei, ca pentru a se agăţa de ceva. În afara palatului, dincolo de stânci, se auzeau talazuri uriaşe ce se spărgeau de pietre, rupând bucăţi din ţărm.
— Sunt însărcinată, şopti prinţesa.
Eram cu ochii la Ahile când a zis-o, aşa că i-am citit pe chip groaza.
Licomede scoase un sunet chinuit.
Îmi simţeam pieptul pustiit, subţire ca o coajă de ou. „Ajunge.”
Poate am zis-o cu glas tare sau doar în gând. I-am dat drumul lui Ahile şi am pornit spre uşă. Thetis pesemne că mi-a făcut loc, altfel m-aş fi ciocnit de ea. Rămas singur, am păşit în beznă.
— Aşteaptă! strigă Ahile.
„I-a luat mai mult decât de obicei să mă ajungă din urmă”, am observat indiferent. „Pesemne că-l stânjeneşte rochia.” Veni din urmă
şi mă apucă de braţ.
— Dă-mi drumul, i-am zis.
— Te rog, aşteaptă. Te rog, lasă-mă să lămuresc lucrurile. N-am vrut s-o fac. Mama…
