fi-nvârtit niţel printre zei. Zâmbi de parcă şi-ar fi adus aminte de cine ştie ce năzbâtie cerească. Iar zeii au crezut de cuviinţă să-mi destăinuie o profeţie care te priveşte.

Ar fi trebuit să-mi dau seama că Odiseu nu s-ar fi prezentat doar cu ameninţări neruşinate ca momeală. În poveşti era numit polutropos, uneltitorul. Frica mi se întinse în trup precum cenuşa spulberată.

— Ce profeţie? întrebă încet Ahile.

— Aceea că, de nu vii la Troia, firea zeiască, nefolosită, o să-ţi dispară. Puterile îţi vor scădea. Dacă ai noroc, vei ajunge ca Licomede, care putrezeşte pe o insulă uitată şi n-are niciun urmaş de parte bărbătească. Curând, Skiros va fi cucerită de vreun vecin, o ştii şi tu prea bine. N-o să-l ucidă – de ce ar face-o? Îşi va sfârşi viaţa în vreun cotlon, mâncându-şi colţucul de pâine înmuiat, bătrân şi ramolit. Şi când va muri, oamenii o să întrebe: Cine?

Vorbele umpleau parcă toată odaia, furându-ne aerul şi sufocându-ne. Ne zugrăvise o viaţă de coşmar. Însă glasul lui Odiseu continuă

neîndurător:

— Acum el este cunoscut doar pentru că povestea lui a întâlnit-o pe a ta. Dacă mergi la Troia, vei avea parte de o faimă atât de mare, încât oricine-ţi va întinde un pocal va ajunge astfel să dăinuie de-a pururi în legende. Vei fi…

Uşa se deschise fulgerător, împroşcând un nor de aşchii. În prag stătea Thetis, arzând ca o flacără vie. Prezenţa ei zeiască ne învălui

 144 

iute pe toţi, pârjolindu-ne ochii şi înnegrind canatul rupt. O simţeam gata să-mi frângă oasele, să-mi sugă sângele din vine de parc-ar fi vrut să mă sece. M-am făcut mic, aşa cum făceau toţi muritorii în prezenţa zeilor.

Barba neagră a lui Odiseu era plină de aşchii de la uşa nimicită.

— Salutare, Thetis, spuse el, ridicându-se.

Strălucitoare, zeiţa îşi pironi ochii asupra lui, ca un şarpe ce-şi urmăreşte prada. Aerul din jurul lui Odiseu părea să tremure uşor, ca încins de o văpaie sau ca bătut de vânt. Pe podea, Diomede se trase puţin mai la o parte. Mi-am coborât pleoapele ca să nu fiu silit să văd cum e nimicit Odiseu în foc şi pară.

Se lăsă tăcerea şi în toiul ei am îndrăznit să deschid ochii. Odiseu era teafăr. Pumnii lui Thetis se albiseră de încleştaţi ce erau. Nu te mai ardeau ochii, dacă te uitai la ea.

— Fecioara cu ochi cenuşii mi-a arătat mereu bunăvoinţă, spuse Odiseu, aproape cerându-şi iertare. Ştie de ce am venit, îmi binecuvântează şi îmi ocroteşte ţelul.

Aveam senzaţia că pierdusem o frântură din discuţie. Mă chinuiam să înţeleg. Fecioara cu ochi cenuşii – aceasta era zeiţa războiului şi meşteşugurilor sale. Se spunea că preţuieşte, mai presus de orice, isteţimea.

— Atena n-are niciun copil de pierdut.

Cuvintele ţâşniră scrâşnit din gâtlejul lui Thetis şi rămaseră

atârnate în aer. Odiseu nu încercă să dea un răspuns, doar se întoarse spre Ahile.

— Întreab-o, îl îndemnă. Întreab-o pe mama ta ce ştie.

În odaia liniştită, l-am auzit cum înghite un nod. Se uită în ochii negri ai mamei sale.

— E adevărat ce spune?

Focul din ea se potolise; rămăsese doar marmura.

— E adevărat. Însă există lucruri mai rele, pe care el nu le-a spus.

Vorbele îi sunau sec, de parcă ar fi grăit o statuie. Dacă vei merge la Troia, nu te vei mai întoarce. Ai să mori de tânăr acolo.

Ahile păli.

— E sigur?

Asta întreabă toţi muritorii întâi şi-ntâi, neîncrezători, cutremuraţi

 145 

de teamă. „N-o să fie altfel cu mine decât cu alţii?”

— E sigur.

Dacă s-ar fi uitat chiar atunci la mine, m-aş fi prăbuşit. M-aş fi pus pe plâns şi nu m-aş mai fi oprit. Însă Ahile rămase cu privirea pironită

în ochii mamei sale.

— Ce să fac? şopti el.

În apele încremenite ale chipului ei apăru un tremur aproape nevăzut.

— Nu-mi cere să aleg eu, îi spuse.

Apoi se făcu nevăzută.

Nu-mi mai amintesc ce le-am spus celor doi, cum am plecat şi cum am ajuns în odaia noastră. Dar îmi amintesc chipul lui, obrajii traşi şi paloarea ştearsă a frunţii. Umerii, pe care-i ţinea de obicei drepţi şi falnici, acum îi păreau gârboviţi. Mă potopise jalea până-n gâtlej, sufocându-mă. „Moartea lui.” Simţeam că mor doar când mă

gândeam la asta, simţeam că mă prăbuşesc în jos de pe o boltă neagră

şi oarbă.

„Nu trebuie să te duci.” De-o mie de ori era s-o spun. Însă n-am făcut decât să-i ţin strâns mâinile într-ale mele şi le am simţit reci şi împietrite.

— Nu cred c-aş putea să-ndur, zise într-un sfârşit.

Stătea cu ochii închişi, de parcă voia să se ferească de o grozăvie.

Ştiam că nu vorbea despre moartea lui, ci despre coşmarul pe care-l urzise Odiseu, pierderea strălucirii, vestejirea divinităţii sale.

Văzusem cât se bucura de propriu-i trup, văzusem vioiciunea aprinsă

ce abia-i încăpea în piele. Cine era el, dacă nu o fiinţă miraculoasă şi luminoasă? Cine era el, dacă nu o fiinţă menită gloriei?

— Mie nu mi-ar păsa, am spus. Mă chinuiam să bâigui cuvintele.

Orice ai deveni, n-ar conta pentru mine. Am fi împreună.

— Ştiu, spuse încet, fără să mă privească.