parapet şi sprijinindu-se în antebraţele sale vânjoase. Mai întâi nu s-a învoit, nici n-a vrut să-l lase pe pictor în apropierea ei. A trebuit să-l pun s-o urmărească în taină. Cred că n-a ieşit rău deloc.

O căsnicie din dragoste era la fel de rară precum cedrii din Răsărit.

Mai că-mi doream să-l plac. Însă îi văzusem zâmbetele prea adesea de acum.

— Cum o cheamă? îl întrebă Ahile, din politeţe.

— Penelopa, îi răspunse.

— E o corabie nouă? l-am întrebat.

Dacă lui Odiseu îi ardea să vorbească despre soaţa sa, pe mine mă

interesa altceva.

— Foarte. E din cel mai bun lemn din Itaca, până la ultima bucată.

Plesni parapetul cu palma lui lată, aşa cum plesneşti un cal peste crupă.

— Iar te făleşti cu corabia ta cea nouă? comentă Diomede, alăturându-ni-se.

Părul îi era prins cu un şiret de piele, astfel că faţa i se arăta mai ascuţită ca de obicei.

— Da.

Diomede scuipă în apă.

— Regele Argosului e neobişnuit de elocvent astăzi, observă

Odiseu.

Ahile nu le mai văzuse jocul acesta şi se uita când la unul, când la celălalt. Un surâs îi sălta uşor colţul gurii.

— Spune-mi, urmă Odiseu, crezi că agerimea ţi se trage de la faptul că tatăl tău i-a mâncat creierii bărbatului ăluia?

— Poftim? făcu Ahile cu gura căscată.

— Nu ştii legenda preaputernicului Tideus, regele Argosului, mâncătorul de creiere?

— Am auzit despre el, dar nu şi despre… creiere.

— Mă gândeam să pun să fie zugrăvită scena pe farfuriile noastre, spuse Diomede.

În sala mare, îl socotisem pe Diomede câinele lui Odiseu, însă

între cei doi vibra o forţă, un soi de plăcere pe care le-o dădeau gâlcevile, care nu se putea găsi decât între doi egali. Se zvonea că şi

 151 

Diomede era îndrăgit de Atena.

— Aminteşte-mi să nu vin prea curând la masă în Argos, spuse Odiseu strâmbându-se.

Diomede izbucni în râs. Nu era deloc un sunet plăcut.

Cei doi regi erau puşi pe vorbă şi rămaseră lângă parapet alături de noi. Făcură schimb de poveşti: despre alte călătorii pe mare, despre războaie şi despre întreceri câştigate în jocuri de mult trecute. Ahile era un ascultător curios, punând întrebare după întrebare.

— Cum te-ai ales cu asta?

Arătă cicatricea de pe piciorul lui Odiseu.

— Ah, făcu el, frecându-şi palmele. E o poveste demnă de a fi spusă, dar s-ar cuveni să vorbesc mai întâi cu căpitanul. Arătă soarele ce atârna greu, pârguit în zare. Curând va trebui să facem tabără.

— Mă duc eu, spuse Diomede de unde stătea sprijinit. Am auzit povestea asta cam de tot atâtea ori ca blestemăţia aia cu patul.

— Tu pierzi! îi strigă Odiseu. Nu-l băgaţi în seamă. Soaţa lui e o căţea din iad, iar asta-i de-ajuns să te acreşti de tot. Pe când nevastă-mea…

— Pe cinstea mea, veni din cealaltă parte a corabiei glasul lui Diomede, dacă-ţi duci spusele la capăt, o să te-azvârl în apă şi n-ai decât s-ajungi înot la Troia.

— Vedeţi? zise Odiseu clătinând din cap. Acritură.

Ahile râse încântat de amândoi. Părea să fi dat uitării ce rol jucaseră în demascarea lui şi tot ce mai urmase.

— Aşadar… ce spuneam?

— Cicatricea, se grăbi să-i amintească Ahile.

— Ah, da, cicatricea. Pe când aveam treisprezece ani…

Vedeam cum îi soarbe vorbele. „E prea credul.” Dar nu voiam să-i stau ca un corb pe umăr şi să prevestesc nenorociri.

Pe când ne apropiam de uscatul umbrit unde aveam să înnoptăm, soarele coborî şi mai mult. Fură descărcate proviziile – mâncare, aşternuturi şi corturi pentru prinţi.

Ne-am oprit în locul ce ne fusese pregătit, un mic foc şi un cort.

— Toate bune? întrebă Odiseu, venind lângă noi.

— Foarte bune, răspunse Ahile, zâmbind pe dată în felul lui sincer.

Mulţumim.

 152 

Odiseu îi zâmbi şi el, cu dinţii albi în barba neagră.

— Minunat. Ajunge un cort, sper! Am auzit că preferaţi să

împărţiţi totul. Şi odăile, şi aşternuturile, se zice.