Vorbea cu respiraţia tăiată, aproape gâfâind. Nu-l mai văzusem atât de frământat.
— Mi-a adus-o în odaie. M-a silit. Eu n-am vrut. Mama a spus… a spus… Se căznea să vorbească. A spus că dacă o ascult, o să-ţi spună
unde sunt.
Oare ce crezuse Deidameia că se va întâmpla, m-am întrebat, când şi-a pus suita să danseze în faţa mea? Chiar credea că n-o să-l recunosc? Îl ştiam doar după atingere şi după miros; l-aş fi cunoscut şi orb de-aş fi fost, după răsuflare şi după sunetul tălpilor pe pământ.
L-aş cunoaşte şi mort, la capătul lumii.
— Patrocle. Îmi cuprinse obrazul cu mâna. Mă auzi? Te rog, spune ceva.
Nu mă puteam opri să nu le văd în minte trupurile alături; sânii ei plini şi coapsele rotunde. Îmi aminteam zilele nesfârşite când îl jelisem, cu mâinile goale şi nevolnice, culegând aer cu degetele, aşa cum ciocurile de păsări ciugulesc în ţărână.
— Patrocle?
118
— Degeaba ai făcut-o.
Tresări când îmi auzi glasul găunos. Dar cum aş fi putut vorbi altfel?
— Cum adică?
— Nu mama ta mi-a spus unde eşti, ci Peleu.
Pălise la faţă, golit de sânge.
— Nu ţi-a zis ea?
— Nu. Chiar ai crezut-o?
Glasul îmi era mai muşcător decât intenţionasem.
— Da, şopti el.
Aş fi putut să-i zic o mie de lucruri ca să-l mustru pentru naivitatea lui. Întotdeauna se încrezuse prea uşor în oameni, căci nu prea avea de ce să fie temător şi bănuitor. Înainte să ne împrietenim, mai că-l urâsem din pricina asta, iar o frântură din scânteia aceea veche pâlpâi înăuntrul meu, încercând să se reaprindă. Oricine altcineva ar fi ştiut că Thetis nu îşi urma decât propriile ţeluri. Cum de fusese atât de neghiob? Vorbele mânioase îmi ardeau pe limbă.
Însă când am dat să le rostesc, mi-am dat seama că nu pot. Era roşu la faţă de ruşine şi sub ochi avea cearcăne de oboseală.
Încrederea lui în oameni era parte din el, la fel ca mâinile şi picioarele sale fermecate. Şi cu toată durerea pe care-o simţeam, nu doream cu niciun preţ să-l văd că-şi pierde încrederea, să-l văd la fel de stânjenit şi de temător ca noi, restul.
Mă cerceta atent, tot citindu-mi trăsăturile, ca un preot care examinează semnele spre a afla un răspuns. Îi vedeam pe frunte cuta subţire ce-i arăta concentrarea deplină.
Atunci am simţit în mine o schimbare, aşa cum se întâmplă în apele îngheţate ale Apidanosului când vine primăvara. Văzusem cum se uita la Deidameia – sau mai degrabă cum nu se uita. La fel îi privise şi pe băieţii din Ftia, cu ochi goi, fără să-i vadă de fapt. Nicicând, nici măcar o dată, nu se uitase aşa la mine.
— Iertare, îmi zise din nou. N-am vrut. Nu erai tu. Nu… nu mi-a plăcut deloc.
Când l-am auzit, m-am simţit alinat în mâhnirea dureroasă ce mă
cuprinsese din clipa când îl strigase Deidameia. Îmi simţeam gâtlejul strâns de apropierea lacrimilor.
119
— N-am ce să-ţi iert, i-am spus.
Ne-am întors la palat seara, mai târziu. În sala mare era întuneric, focul se făcuse tăciuni. Ahile îşi dresese rochia cum putuse, însă tot îi stătea căscată până la brâu şi acum o ţinea strânsă la piept, în eventualitatea în care am fi dat nas în nas cu vreun străjer tândălind prin jur.
Glasul veni din umbră, făcându-ne să tresărim.
— V-aţi întors.
Lumina lunii nu ajungea până la tron, însă am zărit silueta unui bărbat încărcat de blănuri. Glasul îi părea mai gros decât înainte, mai grav.
— Ne-am întors, răspunse Ahile.
L-am simţit şovăind puţin înainte să vorbească. Nu se aşteptase să
se afle iar în faţa regelui, atât de curând.
— Mama ta a dispărut, nu ştiu unde.
Regele se întrerupse, parcă aşteptând un răspuns. Ahile nu zise nimic.
— Fiica mea, soaţa ta, plânge în odaia ei. Speră că vei merge s-o vezi.
L-am simţit pe Ahile cum tresare din cauza vinovăţiei. Nu era deloc obişnuit să se simtă aşa şi rosti fiecare vorbă băţos.
