Ahile nu-l băgă în seamă, iar Deidameia plângea şi mai tare. Cu o înţelepciune ce mă uimi, regele îşi îmbrăţişă din priviri supuşii, bărbaţi şi femei totodată, poruncindu-le:
— Afară!
Îl ascultară fără chef, tot uitându-se în urmă.
— Imediat!
Licomede înaintă şi în sfârşit l-am văzut la chip. Era gălbejit, cu barbă sură ca lâna murdară, însă privirea îi era destul de aprigă.
— Cine-i omul acesta, Pirrha?
— Nimeni! zise Deidameia apucându-l pe Ahile de braţ şi trăgându-l spre ea.
Ahile răspunse pe loc, calm:
— Soţul meu.
Am închis iute gura, ca să n-arăt ca un peşte pe uscat.
— Ba nu! Nu-i adevărat! ţipă Deidameia ascuţit, de sperie păsările din cuiburile de sub grinzile tavanului.
Câteva pene plutiră spre podea. Prinţesa încercă să continue, dar plângea prea tare ca să se mai înţeleagă ceva. Licomede se întoarse spre mine ca pentru a-mi cere ajutorul, ca de la bărbat la bărbat.
— Preacinstite, este adevărat?
Ahile mă strânse tare de mână.
— Da, am răspuns eu.
— Nu! zbieră prinţesa.
Ahile nu se lăsă tras de ea şi-şi plecă graţios fruntea spre Licomede.
— Soţul meu a venit să mă ia şi acum pot să plec de la curte.
Mulţumesc pentru ospitalitatea pe care mi-aţi arătat-o, spuse Ahile, făcând o reverenţă de femeie.
Aşa ameţit cum eram, am băgat de seamă în treacăt că îi ieşise de minune.
Licomede îşi ridică mâna ca să ne oprească.
— Mai întâi se cuvine să o prevenim pe mama ta, care mi te-a dat în grijă. Ea ştie de soţul acesta al tău?
— Nu! zise iarăşi Deidameia.
115
— Fata mea! grăi Licomede burzuluindu-se, după cum avea obiceiul şi fiica sa. Termină cu gălăgia. Dă-i drumul Pirrhei.
Chipul fetei era roşu şi umflat de plâns, iar pieptul îi tresălta.
— Nu! zise întorcându-se spre Ahile. Minţi! M-ai trădat! Fiară!
Apathes!
„Om fără inimă.”
Licomede înlemni. Ahile mă strânse şi mai tare de mână. În limba noastră, cuvintele au genuri diferite. Ea folosise forma de masculin.
— Ce-ai spus? întrebă încet Licomede.
Deidameia pălise, însă ridică sfidătoare bărbia şi grăi fără ezitare în glas.
— El este bărbat, zise. Apoi continuă: Noi suntem căsătoriţi.
— Poftim? făcu Licomede, cu mâna încleştată de gât.
Mie îmi pierise glasul. Numai mâna lui Ahile mă mai ţinea pe picioare.
— Nu face asta, îi zise Ahile. Te rog.
Ea păru şi mai înfuriată.
— Ba da! zise şi se întoarse spre tatăl ei. Eşti un neghiob! Numai eu am ştiut! Am ştiut! Se bătu peste piept ca să-şi dea importanţă. Iar acum o să le zic tuturor. Ahile! Zbiera de parcă voia să străpungă cu glasul zidurile groase de piatră, să ajungă până la zei. Ahile! Ahile! O
să le zic tuturor!
— Ba n-o să le zici.
