— Bănuiesc că doriţi să-mi vorbiţi. O clipă doar, vin îndată.

Puse cu grijă pe masă spada şi lancea. Cu degete sigure, îşi desfăcu vălul şi-l scoase. Pletele ieşite la iveală străluceau ca bronzul lustruit.

Bărbaţii şi femeile de la curtea lui Licomede şuşoteau între ei cu indignare înăbuşită, fără să-l scape din ochi.

— Poate că-ţi va fi de ajutor? spuse Odiseu, scoţând de undeva, dintr-o desagă sau dintr-o cutie, o tunică.

I-o aruncă lui Ahile, care o prinse.

— Mulţumesc, spuse Ahile.

Supuşii îl priviră vrăjiţi cum o desface, cum se dezbracă până la brâu şi o trage pe el.

Odiseu se întoarse spre fruntea sălii.

— Licomede, am putea, rogu-te, să mergem într-o cameră oficială?

Avem multe de discutat cu prinţul Ftiei.

 141 

Chipul lui Licomede era împietrit ca o mască. Ştiam că se gândea la Thetis şi la pedeapsa ce-l aştepta. Nu dădu niciun răspuns.

— Licomede! veni glasul lui Diomede, ascuţit ca un şfichiuit de bici.

— Da, croncăni Licomede.

Mi-era milă de el. Mi-era milă de noi toţi.

— Da, într-acolo, arătă el.

— Mulţumesc, încuviinţă Odiseu.

O luă sigur de sine spre uşă, încrezător că Ahile îl va urma.

— După tine, zâmbi amuzat Diomede.

Ahile şovăi, uitându-se doar o clipă la mine.

— Ah, da! strigă Odiseu peste umăr. N-ai decât să-l iei şi pe Patrocle, dacă doreşti. Avem de discutat şi cu el.

 142 

Capitolul 15

În odaie se aflau câteva tapiserii roase şi patru scaune. M-am silit să stau drept, sprijinit de speteaza tare de lemn, aşa cum se cuvine să

facă un prinţ. Ahile avea chipul încleştat de emoţie şi gâtul înroşit.

— A fost un tertip, îi acuză el.

Odiseu rămase netulburat.

— Şi tu te-ai ascuns cu viclenie, aşa că, pentru a te găsi, a trebuit ca noi să fim şi mai vicleni.

Cu trufie de prinţ, Ahile ridică din sprânceană.

— Aşa… şi? M-aţi găsit. Ce poftiţi?

— Vrem să vii cu noi la Troia, spuse Odiseu.

— Şi dacă nu vreau să vin?

— Atunci răspândim vorba, spuse Diomede ridicându-i rochia de pe jos.

Ahile se înroşi de parcă-l pălmuise. Una era să te-mbraci în rochii pentru că n-ai încotro, şi alta să afle toată lumea. Ai noştri îşi păstrau cele mai hâde nume pentru acei bărbaţi care se purtau ca femeile; din pricina unor asemenea jigniri, se pierduseră vieţi.

Odiseu îşi ridică mâna, să-l oprească.

— Toţi suntem bărbaţi de onoare şi n-ar trebui să ajungem la aşa ceva. Sperăm să-ţi oferim motive mai fericite ca să te învoieşti. Glorie, de pildă. Dacă lupţi alături de noi, vei avea parte de glorie din belşug.

— Vor mai fi războaie.

— Nu ca acesta, spuse Diomede. Va fi cel mai mare război al neamului nostru, va dăinui în legende şi-n cântece, din tată-n fiu. N-ai minte, dacă nu vezi asta.

— Nu văd decât un bărbat încornorat şi lăcomia lui Agamemnon.

— Atunci eşti orb. Ce poate fi mai vitejesc decât să te războieşti pentru onoarea celei mai frumoase femei din lume împotriva celei mai puternice cetăţi din Răsărit? Nici Perseu nu se poate făli cu asta, şi nici Iason. Heracle şi-ar mai omorî o dată soaţa, doar ca să aibă

prilejul să vină cu noi. Vom cuceri toată Anatolia, până în Arabia.

Vom ajunge eroi de poveste în veacurile ce o să vină.

— Nu spuneai că va fi un război uşor şi c-o să ne întoarcem până la

 143 

toamnă? am bâiguit.

Trebuia să opresc cumva şuvoiul vorbelor lor.

— Am minţit, răspunse Odiseu, ridicând din umeri. Habar n-am cât o să dureze. O să se sfârşească mai repede dacă tu vei lupta alături de noi, spuse, uitându-se la Ahile. Ochii lui întunecaţi te atrăgeau ca o vâltoare, oricât ai fi înotat ca să scapi. Fiii Troiei sunt vestiţi pentru iscusinţa în bătălie, iar morţile lor îţi vor înălţa numele până la stele.

Dacă pierzi prilejul ăsta, pierzi orice şansă la nemurire. O să rămâi în urmă, un anonim. O să îmbătrâneşti tot mai tare, necunoscut de nimeni.

— N-ai de unde şti, se încruntă Ahile.

— Ba da, spuse Odiseu, lăsându-se pe spate. Am norocul de a mă